Breakage

Breakage

joi, 13 septembrie 2012

Liceul de Coregrafie asa cum il vad eu... acum

Facebook. Reteaua de socializare si cel mai mare portal de stiri si barfe al lumii. Aici aflu toate noutatile, pe care vreau sau nu sa le stiu, si stau la curent cu toate experientele, dintre cele mai indetaliate ale oamenilor pe care ii cunosc... sau nu.

Tot aici stau la curent si cu un loc in care mi-am petrecut copilaria. In care mi-am foarmat bazele si cultura generala, in care mi-am facut prieteni si in care am petrecut tot timpul de la varsta de 12 ani, pana la 18 ani. Cand am iesit de acolo, m-am simtit o mica salbatica, necunoscatoare a lumii in care traiam cu adevarat.

Liceul de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucuresti, este acel loc pe care nu il voi uita niciodata. Asemeni casei in care am copilarit pana la varsta de 12 ani. Acest loc a ramas neschimbat in toti acei ani. Insa acest lucru ma intristeaza. Acest loc a ramas neschimbat si dupa acesti ani. Au trecut 5 ani de cand am iesit absolvent al liceului, si trebuie sa spun, cu tristete, ca nu s-a schimbat deloc.

Probabil din cauza claselor si a bancilor ce au tocit coatele hainelor si calcaiele pantofilor nostri, si au reusit cumva sa se pastreze lucioase. Sau a coridoarelor cu peretii albi a caror var este perfect curat, pastrat astfel de elevii fantastic de cuminti si domestici ai acestui liceu.
Probabil pentru ca profesorii sunt aceiasi de ani si ani de zile, ramasi neschimbati datorita rutinei pastrate cu cea mai mare strictete. Poate ca asta face totul sa mearga asa cum merge, neschimbat... Dar cred ca tocmai asta este problema.

Toti cei care am parasit Liceul de Coregrafie, am dat cu nasul de o alta lume, in care a trebuit sa o iau de la inceput. Doi ani de zile am invatat cum sa ma comport ca un tanar al societatii moderne, si am constatat ca pana in ziua de astazi, doctrina liceului mai are inradacinate ite ale mentalitatii sale. Cel mai bun lucru cu care am plecat din liceu a fost autodisciplina.

As vrea sa spun intr-un mod cat mai clar, fara sa ranesc sau sa jignesc pe cineva, ca imi doresc sa aud lucruri de bine despre liceul meu de coregrafie, insa tot ce trece pe la urechile mele, sunt vesti triste despre cum nu sunt bani, cum nu sunt profesori noi si cum nu prea exista viitor pentru liceul acesta.

Totusi stau sa ma gandesc: oare de ce, din atatia elevi ce au absolvit, nu se gaseste niciunul dornic sa ajute sau sa intre sa improspateze atmosfera? De ce tot suntem atat de distanti si reticenti?

Am doua variante: ori suntem atat de terifiati sa revenim in acea institutie din cauza experientelor neplacute, ori cineva ne tine departe si nu permite/primeste pretendenti si idei noi pentru aceasta masinarie indoctrinata.

In ambele cazuri, cred ca nucleul problemei nu sta in profesori sau elevi, cred ca vine de undeva mai adanc implementat in madularele sistemului.

Dar chiar si asa, trebuie doar sa se vrea, iar o mica schimbare ar putea sa ajute.

vineri, 10 august 2012

Valoarea roz-ului

Cred ca ai nevoie de o poveste ca sa poti sa pleci din locul in care ti-ai facut prieteni, in care ai copilarit, unde ai crescut si in care ai familia.

Multi oameni au o tendinta de a-si face anumite mici rutine si de a se linisti cu anumite ganduri marune. Explicatiile vin pentru noi numai pentru a ne aduce mai aproape de lucrurile pe care nu le intelegem. Astfel eu incerc sa imi explic de ce ai alege sa te muti intr-o tara europeana asa rece si curata? E doar o intrebare, insa de cele mai multe ori pentru majoritatea oamenilor banii nu mai au nevoie de nici o explicatie. Cred insa ca daca avem putin ingaduinta putem sa acceptam ca tara noastra nu e asa rea, e doar „murdara”... da, asta e cuvantul

Iata ce trebuie sa facem daca vrem sa facem ca tarisoara asta sa fie mai EU

1. Iti vei lasa geanta, ghiozdanul, poseta, hainele prea mari, papornitele si alte chestii, pe jos in locuri unde nu gasesti agatatoare.

2. Te vei aseza pe jos oriunde gasesti cu ochii, pe strada, pe bordura, pe iarba, pietris, optiuni sunt unde vezi cu ochii.

3. De vrei, umbli descult pe strada, fie ca esti imbracat in rochita de seara, fie pantaloni sport, sau orice alta tinuta obisnuita de zi.

4. Destul de nationalist incat sa accepti dublarea tuturor filmelor in limba ta. (Inchipuie-ti glumele lui Johny Depp in Piratii din Caraibe in limba germana, in cazul nostru romana)

5. Sa nu uitam de cel mai bun prieten sau macar unul din prietenii tai este „altfel orientat sexual” / pentru ca toata lumea intelege libertatea tuturor...

6. Vei plati taxe in valoare de 1000 euro printre care taxa pentru religie, pentru gunoi, pentru animale, pentru femeia care curata blocul... si altele... multe altele

7. Vei suporta amenzi enorme daca incalci mici reguli de circulatie rutiere sau daca arunci un pahar de plastic in pubela pentru hartie.

8. Asigurarile de orice fel sunt absolut obligatorii, altfel nu esti angajat, nu ti le va plati nimeni.

9. In cladiri cu mai multe apartamente ai voie un numar fix de petreceri in care sa poti face galagie. Spre exemplu ai 3 oameni in falilie ai voie 3 aniversari si cam inca 2 pentru orice alt ceva.

10. Nu parchezi unde nu trebuie!

11. Ai voie si chiar succes daca dai in judecata o persoana ca te-a atins in mijlocul de transport in comun, cat si o firma daca ti-a vandut un produs stricat sau expirat.


Lista poate sa continue cu multe maruntisuri de acest gen. Dar noi daca ne dorim sa traim la nivel UE, avem nevoie de o altfel de educatie... sau mai bine zis AUTOEDUCATIE, pentru ca a merge descult pe strada in rochia de seara alaturi de prietenul gay, si a plati taxele europene, chiar trebuie sa mearga laolalta intr-o tara civilizata.



Imi lipseste luminita de la capatul tunelului

Nimic nu ma inspaimanta mai tare decat nesiguranta.

Incertitudinea pe care o port cu mine pretutindeni, ma bantuie, iar in cele mai nepotrivite momente ma mai ciupeste de obraz si imi zice: "Si? Care sunt planurile? Cum stam? Ce urmeaza sa facem? Cum procedam?" In cele mai proaste zile imi aduce aminte ca lucrurile se pot inrautati, si astfel nu ma lasa sa ma bucur cu adevarat de ceva, pentru ca ma pune in garda.

Cand sunt mai stapana pe mine si simt ca imi curge putere prin vene, nu sange, acest animal chinuitor ma aduce cu picioarele pe pamant, pentru ca what goes up, must come down.

Astazi am avut o mare cadere din turnul de fildes, si simteam nevoia sa ma agat de ceva, de cineva, de o idee sau macar de un plan. Ceva care sa ma faca sa imi aduc aminte ca am pentru ce sa merg mai departe... Dar nu am gasit, si prin urmare ma prabuseam... din ce in ce mai mult. Pana cand mi-am adus aminte de ceva, de cineva. Mi-am adus aminte ca exista o persoana stabila, din cate observ, care a fost si este langa mine. Fizic, locuim impreuna, iar aceasta persoana este singurul lucru de care am putut sa ma agat, pentru cateva minute, ca sa pot sa ma destainui si sa imi plec capul pe umarul sau.

Pentru ca de ani de zile traiesc pentru si prin lucruri marunte, de cand visul din copilarie s-a materializat si am realizat ca nu era cel mai bun lucru pentru mine, de multe ori aceste maruntisuri par simple sclipiri in negura numita viata. Iar cand luminitele sunt prea departe, ma afund o perioada...