Merg pe strada cu un gust acru in cerul gurii, cu un fior de spaima ce ma racaie pe cosul pieptului si cu un blocaj spre stomac. Nu, nu imi e firca de cainii care se pitesc dupa masini sau de hotii carora le sclipesc ochii cand vad firul alb de la castile care imi atarna din urechi. Spaima mea este mai mare.
A patruns in mine frica inadaptarii. Am auzit zilele trecute ca prima impresie pe care o las este de raceala. Sunt inchisa in lumea mea. Terifiata de ceea ce cred cei din jurul meu.
Am plecat, iata, pentru moment din lumea mea iubita. Dintre oamenii si gesturile pe care le recunosc, din tipologia sociala a artistilor. Am ajuns in televiziune. Am patruns in cel mai ostil mediu posibil. Unde ochelarii de cal sunt arma ideala, si mierea de pe buze se prelinge direct intre firele de par din dosul cel mai intunecat al corpului omenesc. Da, am intrat in alt sistem. Aici nu mai sunt pe teritoriul meu cunoscut, nu mai pot sa fac uz de cunostintele de peste un deceniu din domeniul pe care il iubesc si pe care l-am studiat. Si din aceasta cauza, pentru ca sunt carne proaspata de tun, credula, mieroasa, intelegatoare si calma, imi primesc cele mai multe mezeluri si de cea mai inalta calitate. Frigiderul meu este plin....
Pe platoul de filmari de la Romexpo, viata este... un delir. Crezi ca stii ce faci? Te minti singur. Am invatat la coregrafie cum se improvizeaza, corpul meu fiind un maestru al acestui siretlic. Mintea mea simte si crede cand corpul ii cere. Acum insa, corpul meu in pozitia de vertical drepti, simte cele mai cumplite incercari. Cand talpile iti frig si iti doresti 120 secunde de stat jos, cand ochii te ustura pentru ca lacrimile bat la usa, cand oamenii iti fac reprosuri pentru ineficacitatea de care dai dovada, si cand timpul este cel mai mare dusman al tau, atunci mai adauga si un strop inecator de improvizatie si ai reteta perfecta pentru un Asistent de regie la o emisiune de divertisment.
Da, frigul din Noiembrie imi este martor. Numai el stie cate lacrimi a uscat de pe obrazul meu...
Sa ma tin tare? Ce pot sa agat cand terenul de sub talpile mele este miscator, si necunoscut. Pas cu pas ma indrept spre ceea ce se numeste dezumanizare prin cariera.
Totusi am strans din experienta asta o manuta de oameni pretiosi, la care tin, si pentru care raman oricand pana la 4 dimineata la munca...
In imagine de la stanga la dreapta
Eu- pentru ca stau si ma uit ca puiu in calendar la toate chichitele din jurul meu si incerc sa ciugulesc tot ce pot si sa bag la stomacul creierului orice viermisor agitat
Emi- pentru ca el este cocosul din echipa
Crina- pentru ca este cea mai shmekera, care face pe „gaina nebuna” ca sa iasa totul bine
.jpg)
