Breakage

Breakage

duminică, 28 septembrie 2008

Stai la suprafata, pluteste... sau trage aer in piept si afunda-te


Ca sa zic asa, chiar trebuie sa fim luati prin surprindere din cauza unor lucruri la care ne-am fi asteptat? Unde este sensul cursivitatii vietii daca nu in lucrurile pe care nu le asteptam? Sinceri fiind ar trebui sa recunoastem ca ceea ce ne dorim ne asteptam sa nu ni se intample, sau ceea ce ne-ar face fericiti nu s-ar putea intampla niciodata, dar pusi in fata adevarului, in fata actului intamplat si material, indoiala incepe sa isi faca usor simtita prezenta. O zgarietura inceata pe partea interioara a crestetului capului ma face sa ma intreb daca ceea ce vad, simt, gust, ating, este chiar real.

Senzatia e geniala: e ca si cum citesc o carte si caut sa ma regasesc in protagonistii acesteia, dar acum cartea sunt eu, personajul principal sunt eu, dar nu reusesc sa imi intru in rol. Ceva nu e bine si nu reusesc sa ma vad in pielea acestui personaj fantastic, care vrea sa fie chiar persoana mea. Astept sa ridic ochii din carte si sa revin la realitate... nu merge.. care e ideea? Autorul probabil s-a gandit la alt subiect, sau poate am dat mai multe pagini odata. Cartea mea nu e aceasta. Viata mea nu se insira pe randurile aceleiasi carti. Pana acum era bine, acum nu. O intorc pe toate partile, poate am gresit volumul, poate citesc pe diagonala, poate am adormit cu cartea in mana si visez o alta poveste scrisa in alta carte. Poate citesc randurile altcuiva.

Mai bine zis, citesc negru pe alb alaturi de altcineva. Cred ca am fost bruiata si nu reusesc sa revin pe propria frecventa. Am facut schimb de carti, de canale, sau le-am impreunat. Mda, cam asa s-ar explica cum personajele din cartea mea sunt aceleasi, dar incep sa capete alta cursivitate a avenimentelor si alta raportare la realitate.

Ma intreb numai daca atunci cand am sa termin cartea asta, sau cand am sa ies de pe aceasta noua frecventa, oare evenimentele isi vor relua vechea cursivitate, sau perceptia despre TOT va ramane afectata?

Oricum, sunt curioasa daca tie iti e confortabil in propriul sos si daca nu ai vrea sa il mai condimentezi nitel, sau poate sa il schimbi nitel, poate mai picant, sau poate mai dulce. Crezi ca viata pe care o duci iti este sortita si nu are rost sa o schimbi pentru ca orice se intampla iti e scris si oricum va avea loc, sau esti constient ca ai propriile puteri asupra propriului tau destin si poti oricand sa o iei de la capat, sa iti rescrii cartea sau sa schimbi frecventa. Poate cine stie, nimeresti pe frecvenata unei alte persoane si reusesti sa rescri foile unei carti cu povestea altor personaje. Iti e comod asa sau esti de parere ca viata totusi merita traita.

CARE E SCOPUL, SAU MAI BINE ZIS CARE E IDEEA IN SINE? SA TRAIESTI SAU SA SIMTI CA TRAIESTI?

Musc din perna, tip si bat in perete incercand sa scap de anumite apasari, frematari care nu imi dau pace. Stiu ca tot ceea ce se intampla are ca scop piperarea vietii, si cred ca daca nu ar exista, nu as mai fi atat de pasionata in ceea ce priveste viata. Am un creier care nu ma lasa sa gandesc. Greata mi se face cand ma culc cateodata si nu gasesc un raspuns, nu adorm si nu visez. Imi e foame de ganduri si nu reusesc sa inghit imbucaturile care le mestec zi de zi, ora de ora chiar. Nu ma intreba la ce ma gandesc, pur si simplu o fac. Stau cu orele si ma uit in curu dracului visand la nimic si vorbindu-mi in sine. Analizez, masor, ma binedispun, ma intristez, ma cert si ma critic. Ca mai apoi sa vina careva sa imi zica doar ca e normal, ca totul e bine si frumos. Nu e corect. Ceea ce ma framanta chiar exista si nu are nimeni dreptul sa imi intre in vorba. Chiar daca ma gandesc prea mult, nu exista persoana caruia sa pot sa ii explic sensul mintii mele. Dumicatul de gand s-a prins de cerul gurii mele si nu ma lasa sa il scuip, dar nici sa il inghit. Doar mestec. Doar ma pierd, si e ok, e placut.

Taci si nu critica, ce am zis nu are sens, decat pentru mine. Incerc sa ma lamuresc singura care este sensul nimicnicimii mele. Caut sa imi pun noi intrebari, cateodata gasesc si ma ia cu frisoane, ma ia chiar cu plans. Mai apoi imi dau o palma si ma intreb ce dracu e cu mine. Unde puii mei ma duce gandul si care e sensul. De ce gandesc atat la nimicul ce ma inconjoara. Nimic din nimic nu are un sens. Tot ce se invarte nu are neaparat un scop, desi are raza cercului in jurul meu. Da, sunt centrul pamantului, in ceea ce ma priveste sunt singura fiinta pe acest pamant si restul sunt materii. Taiesc pentru materie si nimic nu are cum sa ma schimbe.

Ma voi arunca in neantul vietii, in plina melasa si voi respira lichide. Asta e trairea, asta e gandirea. Asta inseamna sa fii ceva, nu doar sa existi. Daca respiri nu inseamna neaparat ca reprezinti ceva. Daca vorbesti nu inseamna ca te aud, eu cel putin, pentru ca despre mine e vorba, ceilalti te aud pentru ca sunteti la fel... Ce tare, si eu sunt la fel cu toata lumea, dar pentru mine eu sunt eu, si tu esti restul. Eu sunt restul pentru tine si tu esti tu doar pentru maria ta.

Deci si prin urmare, ca atare si in concluzie, eu ma arunc. Crestetul capului inainte, mintea neclara (ca doar ma gandesc la toate porcariile, ca deh, d-asta am creier), bratele pe langa corp pentru ca nu vreau sa imi luxez sau sa raman fara vre-un membru la contactul cu nimicurile pe care le constituie RESTUL, si ochii larg deschisi ca sa intampin si sa vad tot ceea ce are sa se loveasca de mine (ca asta e si scopul, sa vad, sa invat, sa simt).

Bine ma! Gata, pana data viitoare inspirati si expirati, sau nu asta inseamna sa simti ca traiesti?

Niciun comentariu: