Breakage

Breakage

duminică, 30 noiembrie 2008

Voi pe ce lume traiti?


Apoi cand vine inspiratia, VINE! Asta nu este un moment, asa ca am sa aburesc. Sunt intr-un moment de inspiratie dar nu am idei. Ironic nu-i asa? Deci daca as avea o idee as scrie despre ea ca un val plin de spuma.

Acum mananc jeleuri. Mi s-a facut pofta subit si a trebuit sa dau ultimii mei marunti pentru o punguta de jeleuri de 3 lei. Mi-am adus aminte de Portugalia, pentru ca Joao, colegul meu de camera manca multe jeleuri, si dintr-o data am simtit nevoia unei schimbari. Cred ca am sa schimb ceva, vreau sa fac asta. Ma cheama ceva... Cred ca am sa ma vopsesc albastra (pe par pentru ca momentan nu este posibila, sau mai bine zis sanatoasa o vopsea permanenta pe piele), sau doar niste suvite ca sa nu zica oamenii ca sunt prea nebuna, chiar daca ma doare in pix de parerea lor. Sau am sa ma comport o perioada in alt mod. Poate devin mai serioasa (ceea ce scriu in blogul asta nu e prea amuzant asa ca nu cred ca am dat o impresie de om nebun), desi ma doare numai impresia ca as fi imbatranit. Ma simt ramolita, parca scartaie ceva, parca nu am chef sa ies in oras, nu am energie, imi vine sa ma bat singura. Cred ca am sa o fac pentru ca nu imi place sentimentul de batranete, nu am de gand sa intru in normalitate.

Poate am sa imi cumpar o pereche de cizme de cauciuc, colorate viu, cu modele geniale. Pacat ca nu le-as purta niciodata. Poate ma las de ciocolata. GLUMEAM!!!

Ah! Am inteles, am sa folosesc acest acces de inspiratie si aceasta motivatie de schimbare in coregrafii. Exact, am sa folosesc elemente improprii mie, am sa pun oamenii sa imi improvizeze lucruri noi, am sa tratez altfel muzica, si am sa folosesc alt registru de miscari.

Iata in fine care este modalitatea de a te mentine proaspat ca si artist. Gasesti ceva, simti ceva, ai nevoie de ceva si o aplici instant in creatia ta. Am nevoie de inovatie in permanenta, am nevoie de spontaneitate si nebunie. Cred ca am nevoie de ceea ce sunt eu in sinea mea, de ceea ce simt si ceea ce gandesc. Dar pentru toate astea trebuie sa traiesc. Si iata cu ideea de a trai si a simti cu adevarat este cel mai bum material pentru un artist. Era unu, mare om, zicea ca nu poate scrie decat despre ceea ce a trait si a simtit (stiti voi cine, lol), si zicea bine omu asta.

Ca urmare, iata, ideea de simtire a fiecaryi maruntis, care la prima vedere pare insignifiant, poate sa dea roadele unei idei inovatoare. Cel putin in lumea mea.

Mda, in lumea mea, pentru ca nu stiu pe ce lume va aflati voi, si sincer parca nici nu as vrea sa aflu....

Niciodata nu e prea devreme...

Acum este momentul... pe dracu, nu exista moment potrivit, nu exista coincidente. Pur si simplu asa a fost sa fie. Stau sa ma gandesc ca daca tot ceea ce ar exista nu ar avea un motiv, oare exista viata doar ca sa existe? Nu este o explicatie pentru tot ceea ce se intampla?

Intotdeauna am avut impresia ca exista ceva, aici de jur imprejur zboara necunoscutul care ne este totusi atat de familiar si la care apelam fara sa vrem. Nu vorbesc despre D-zeu pentru ca nu cred in El ca si creator, nu cred ca este ceea ce este asa cum il stim. Pentru mine exista doar CEVA. Exista pentru ca am nevoie sa ma agat de un fir atunci cand nu am element material la care sa apelez, exista pentru ca trebuie sa-i multumesc atunci cand sunt fericita si trebuie sa il condamn atunci cand plang de ma scufund in propriile lacrimi. Ma gandeam la sentimentele pe care le simte un om, o fiinta capabila sa ajunga la alte nivele de simtaminte si considerente fata de lumea in care traieste. Aceste trairi sufletesti pot avea cateodata o amploare aproape ireala pentru cei care le percep, astfel incat sa poti crede ca exista ceva supraomenesc fata de care se raporteaza fiecare sentiment de o astfel de amploare. Este adevarat ca orice idee de ideal, de zeitate si de entitate mai presus de perceptia noastra a fost creata chiar de mintea omeneasca datorita nevoii de motivatie fata de anumite lucruri. Dar asta nu inseamna ca ceea ce a fost nascocit de o minte umana nu poate sa aiba si o farama de realitate. Daca a fost nevoia unei explicatii intr-atat incat sa se ajunga la concluzia existentei unei "existente" superioare, atunci este pe cat se poate de posibil ca nascocirea sa fie relativ credibila.

Dar nu intentionez sa intru in detalii, deja m-am ametit singura, stiu, asa ca am sa trec la concluzie printr-un ocolis...

Pornisem ideea de la existenta Craciunului, si de ce se sarbatoreste in zilele noastre? Am intrebat in zilele noastre pentru ca nu gasesc acum o motivatie pentru care oamenii sa se pregateasca atata de intens pentru o sarbatoare care nici macar nu mai este, sau mai bine zis, nici nu a fost vreodata crestina. In zilele noastre, dupa cugetarile mele onirice, am ajuns sa ne bucuram de sarbatoarea aceasta mai mult ca oricand din cauza reflexului. Toata lumea simte ca din NOIEMBRIE incepe sa miroasa a sarbatoare, a brad, a zapada, a frig, a cadouri, a luminite, si a multe alte nimicuri semnificative. Si tocmai reflexul asta a ajuns sa fie o sarbatoare, in lumea celor ce sarbatoresc Craciunul. Acest instinct inascut din bunici a luat loc si in viata noastra. An de an ne pregatim orbeste, fara sa vrem pentru aceasta perioada.

Mie una imi place nu pentru ca e Craciun, ca e brad, ca e miros de portocala si scortisoara, ci pentru ca sunt in familie. Iar acum intrebarea : nu pot sa ma bucur ca sunt in familie tot anu? Pai nu nici cand stateam cu ei zi si noapte, pentru ca pur si simplu stateam cu ei minut de minut, nu cred ca iti mai arde de sarbatoare in fiecare zi, dar cu atat mai mult acum cant nu mai stau cu ei, nu ii mai vad, nu mai fac tot alaturi de ei. Desi de fiecare data cand era Craciunul, multumeam unei divinitati ca am mai apucat un brad verde, o caldura sufleteasca, si un miros de portocala alaturi de cei pe care ii iubesc cu adevarat.

Daca ma intrebi daca imi place aceasta perioada am sa raspund ca o iubesc, pentru ca mi-a intrat in reflex sa o pretuiesc orice s-ar intampla. Daca tot anul am ramane constatnti, simtind doar ca trece timpul, sau chiar invers, daca tot anul am trai o sarbatoare, oare nu am ajunge sa nu mai pretuim anumite lucruri (poate nesemnificative sau chiar inexistente in fond) cu o intensitate sporita? Mie imi place sa traiesc aceasta sarbatoare falsa pentru ca mi-a ramas intiparita in minte cu multe momente placute si multe mirosuri specifice.

Eh, nu are rost sa mai continui, nu vreu sa conving pe nimeni nimic, vreau doar sa nu se bage nimeni in obiceiurile mele si sa nu incerce sa ma convinga de nimic.

punct si de la capat...

(si nu, acest subiect nu este tratat prea devreme, ci la momentul in care a picat pur si simplu din cer in mintea mea creata)

marți, 25 noiembrie 2008

Agatat de-un fir

Asta e, ma las in voia sortii cu nesiguranta in sange si cu sangele tlbure de frica. Pasesc incet si nesigur pe terenul minat al sortii si intorc priviri rapide, sugrumate, neincetate catre etern, ceea ce-a fost a intrat in istorie. Probabil o sa calc pe sticla si o sa o sparg, iar cerul imi va cadea pe umeri urmand ceata trecutului. Amintirile revin si mi se sparg in cap, noaptea ma intorc de pe-o parte pe cealalta, ma agat de cate una cu ghearele si incep si tremur de nerv in somn.

Asta e speranta recurenta si imi macina simtirea. Creez imagini si dorinte la pasul din urma, astept sa alunec in spate pe-o panta trasnita a visului si ma scufund in crize de tristete.

Unde ma duce pasul din trecut?

Sunt ametita de amalgamul de prezent si viitor amestecat cu trecutul permanent. Noi traim la trecut, ne uitam la cer si privim ceea ce-a fost. Lumina stelelor vazute este trecutul pe care il privim in ochi si il simtim adanc acum, o clipa.

A mai cazut o stea, ne apropiem din ce in ce mai mult de prezent. Dar uiti ca paginile pe care le-am citi s-au inmultit, iar vagul nimic ce se asterne in fata imi provoca cea mai mare frica. Am nevoie de un fir de ata care sa ma lege in acelasi timp de toate momentele temporale posibile. Adu-mi aminte ca ceea ce se intampla este normal, nu bine, nu rau..... normal...

vineri, 14 noiembrie 2008

... si se asterne seara. Cerul rosu, roz, portocaliu sau gri, depinde cum il vede fiecare, se intinde asemeni unui material moale si cald, sau rece.

Sunt in bratele sale, ma strange la piept, ii simt parfumul... vag dar e al lui. E cald si ma ia cu amorteala, chiar daca e vara torida eu ma topesc pentru ca am incredere. Cad pe ganduri, nu ma gandesc la cat de bine e cu el, ci la ce am de facut pentru maine. Ma gandesc la altele: probleme, intamplari de peste zi, ganduri, invataturile de la facultate, amici, colegi. Ma gandesc la toate astea pentru ca sunt confortabila in mediul meu in care am libertatea de a inflori in toate directile. Simpt ca orice as face e bine pentru ca am voie, pentru ca sunt in elementul meu.

"Vorbeste cu mine" imi zice si se uita la mine. Eu tac, nu stiu ce sa raspund in afara de un sincer TE IUBESC, pentru ca nu imi gasesc cuvintele. In acel moment nu stiu cu ce sa incep. Cuvintele nu imi ies pe gura, gandurile se condenseaza si imi opresc timpul in loc. Nu acum, nu pot raspunde, sunt fericita ca esti aici dar siguranta ta ma ajuta sa ma afund in lumea mea. Culmea gandului: sa cazi pe ganduri si sa iti rupi un picior, si cu toate astea nu am nici o retinere din a ma arunca de cate ori am ocazia.

Imi e bine, chiar extraordinar si imi doresc sa nu se schimbe niciodata, iar chestia asta ma sperie pentru ca timpul trece fara a anunta si cadem in ispita complacerii intr-o anume ipostaza. Nu vreau sa ma loveasca ceva acum, nu as suporta. Cu cat suferi mai mult in viata, cu atat orice lovitura e mai chinuitoare, dar in acelasi timp mai usor de inghitit. Dar nu vreau... Sunt drogata de sentimente si vise, si cred ca sunt pe muchie pentru ca tind sa fac tampenii. Incep sa gandesc prostii. As vrea cateodata sa fiu una din persoanele care trec prin viata pentru ca alta solutie nu au, dar eu trac prin viata simtind-o, gustand fiecare picatura de toxina si miere care mi se scurge zilnic pe buze. A venit toamna, maine e Craciunul, poimaine ma mut din tara... Imi e frica si vreau sa ma dau cu capu de perete pentru ca alta modalitate de a deveni inerta nu exista. Alta cale de a scapa de propriile mancarimi nu exista decat cea prin care te scarpini pana la sange. Cred ca asta incep sa fac si eu. Pana acum imi era bine cum faceam, placut, acum deja se insangereaza treaba.

Cred ca citesc prea mult. Sunt multe lucruri pe care le iau din carti si le simt mai intens. Sunt idei si momente cand nu stiu de ce simt ceea ce simt, dar atunci cand imi dau seama care este exact ideea parca ma loveste ceva. E din cauza faptului ca ceea ce traiesc eu, altii au insirat in randuri de negru pe alb, pe foi.


E noapte, sunt in bratele lui... Intinsi in pat vorbim, ne atingem, facem dragoste si iar vorbim. Adorm cu mana pe fata lui si ma gandesc ca sunt cea mai fericita persoana din lume, dar de dimineata lumina soarelui ma bate la pleoape, dau cu mana, dau cu piciorul dar nu merge, injur in minte, ma simt ca dracu, imi e sete si imcep sa revin la realitate. Mi-am dat seama acum ca sunt iar fiinta, iar materie ganditoare a carei sentimente nu fac doi bani dupa ce au fost epuizate. Ma intorc pe partea dreapta, intind o mana, il iau in brate, ma ia in brate, ma saruta, il iubesc si imi caut fericirea de-o clipa care se scurge. Fericirea de-o cipa care va urma se va scurge.

Ma afund la pieptul sau pentru ca stiu ca imi ofera ceea ce caut...

miercuri, 5 noiembrie 2008

Detalii...

Aceasta unitate de masura care trece neobservata pe langa milioanele de suflete poate sa insemne cat viitorul in sine. Dar nu vreau sa insir cuvinte mari, nu vreau sa fac filosofia detaliului, nu vreau sa explic ceva de la sine inteles.

Doi batranei stau de-o parte si de cealalta a unui raulet, fata in fata, pe o banca banala de lemn peste care a batut soarele, vantul, ploaia, ninsoarea si timpul in sine. Rauletul se aude in surdina, cei doi batranei calzi, cu ochii iubitori se indreapta usor dar greu din spate si incep sa porneasca, catinel unul catre celalalt, oprindu-se de-o parte si de cealalta a marginii apei care curge fara incetare asemeni clipelor care s-au facut resimtite incet asupra celor doua suflete. Deodata incep sa isi rosteasca melancolic povestea vietilor, simultan. Zgomotul apei curgatoare se aude comtopit cu vocile celor doi batranei. Soarele ii invaluie facand un arc de cerc deasupra capetelor lor, reflectandu-se in permanenta in apa. Zgomotul vocilor lor s-a sfarsit asemeni inceputului, dar apa continua sa isi faca simtita scurgerea continua.

Cad in genunchi. Cate o lacrima iese cristalina din ochii lor... se prelinge pe obrazul cald si cade in apa rece, cate una, cate una... Unul zice: iata ca soarele a trecut deasupra mea si nu m-a incalzit nici astazi.

Tacere



Nu am continuare, nu stiu ce se va intampla cu cei doi batranei dar nici nu ma intereseaza, un singur lucru am uitat sa specific, si am terminat: ambii erau barbati... dar mai bine zis, DETALII... DETALII...