Breakage

Breakage

vineri, 27 martie 2009

Inert

Daca ai avea posibilitatea sa uiti ceva sau pe cineva din trecutul tau, pe cine sau ce ai uita? Am inceput sa ma gandesc la acest lucru si mi-a adancit puiul de depresie care fierbea in mine. Nu vreau sa incep sa sun ca un sinucigas, dar ma simt ca atare. Este unul din acele momente in care ma afund in neantul care se afiseaza in fata ochilor mei. Ma opresc asupra unui punct pe tava, a unui colt al camerei, sau pe geam la norii care trec usor, pe nesimtite. Tot ce vreau e sa ma afund intr-un somn adanc si sa ma trezesc numai in momentul in care as putea zice ca sunt bine, ca viata e frumoasa. Pentru ca aceasta chiar merita traita, dar numai in momentele placute ale sale. Ironic nu-i asa?

Oricum, tot ce vreau e sa stau, sa imi simt corpul inert, sa fiu amortita de imobilitate si sa simt greutatea corpului cum se afunda din ce in ce mai tare in smoala de sub mine, si care ma inveleste. Nu ma intereseaza de mirosuri, de sunete, de imagini, de dispozitia celor din jur, vreau doar singuratate. Nu sufar, nu sunt trista, sunt doar saturata, plictisita, suprasaturata de viata si de palpitatiile care mi le ofera. Problema e ca simt prea intens ce mi se intampla si asta inseamna ca paharul mi se umple prea repede, astfel incat o data la doua saptamani simt aceasta atractie catre pasirea in nevazut si neauzit. Tot ceea ce ma inconjoasa e gri, si bej. E ca acea fotografie in sepia. Ca si cum nu sunt om, ci o fiinta care vorbeste si are un trecut, dar nici un viitor.

Oboseala ma supara, viitorul ma baga in dureri complexe care vin din energiile neuronale ale creierului, trecutul ma intristeaza pana in maduva, prezentul nu ma satisface, oamenii ma dezamagesc, iar eu ma tin la suprafata si invat sa dau din labe asemeni unei rate care abia incepe sa se agite pe apa. Problema la mine e ca a ramane la suprafata apei nu e instinctiv si ma bazez pe experienta celor din jur sa ma ajute sa ma sustin. Linia de plutire, pentru mine pare din ce in ce mai plina de gropane de Bucuresti.

Acum vreau doar sa stau si sa ma gandesc la nimic, iar nimicul sa se incrusteze bine pe scoarta creierului meu.

Niciun comentariu: