Breakage

Breakage

luni, 29 iunie 2009

Silly shit

Viata dubla este atunci cand traiesti ca doua persoane in una. 2 in 1, mie imi place nesscafe 3 in 1 dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma conformez. Totusi, se pare ca viata dubla nu este o joaca. Nu este o nascocire pentru telenovele, nu este un subiect SF, este reala. Bine, sa nu exagerez, nu zic acum ca am doua personalitati diferite, sau am doua case la care pretind ca sunt copil. HA!

Insa, am inclinatii catre sentimente aflate la polii opusi. Ma simt ca o bucata de fier intre 2 magneti care se joaca cu mine, si asta imi ocupa toata ziua. E de cacat sentimentul ca faci ceva cu placere dar exista ceva care sa iti zica contrariul.

NU, NU ESTE VORBA DE DOI BARBATI!!! Nu ma cobor la astfel de nelamuriri, geez!

Un exemplu marunt ar fii: Vreau sa ma duc la concert, ma duc la acesta, sunt fericita cu alegerea facuta, dar in acelasi timp vreau sa fiu la munte la parintii mei carora le simt lipsa. Desigur, acum imi zic, dar pot sa le fac pe ambele doar ca nu in acelasi timp... Dar ceva ma face nefericita, ca si cum ar trebui sa renunt la ceva, si asta ma macina. E ca si cum as zice ca banii dati pe biletul la concert trebuiau dati pe banii de drum pana la ai mei... cam acelasi pret din pacate.

Si iata-ma intre ciocan si nicovala (exemplul de mai sus este la o scara mult mai mica fata de ceea ce simt cu adevarat). Nu am de gand sa renunt la nimic, trebuie sa le fac pe abmele, sa ma simt completata din ambele parti.

Ce ma opreste?

Nu te supara, poti sa imi imprumuti limba ta?

Cand merg pe strada, uneori, imi doresc sa intru in corpul si mintea unei persoane, alese la intamplare. Cand ma uit in jurul meu, in oras, vad oameni, dar nu realizez ca si ei, au acelasi lucru pe care il am si eu: o viata. Nu realizez ca si ei au sentimente si ganduri, au de facut alegeri, au probleme si fericiri. De fiecare data cand ma uit in multime vad numai roboti, vad numai carapace in care nu se ascunde nimic in afara de ceea ce le atribui ei ca privitor. Cateodata nici cand sunt printre cunostinte nu realizez ca ei traiesc, ci ca sunt numai acolo pentru ca eu sa imi dau seama ca exist, si ca sa imi pot eu continua linia de plutire.

Am insa nelamuriri: Oamenii simt lucrurile la aceeasi intensitate? Au bucurii de care se bucura cu aceleasi frisoane? Iubesc la fel? Urasc in aceeasi masura?

Pentru mine e clar atunci cand simt, dar nu imi e clar pentru altii daca se bucura la aceeasi intensitate de un lucru de care ma bucur eu.

Dar stiu ca lucrurile se schimba, si timpul trece, si oamenii invata cat mai mult si au experiente mai vaste, dar asta nu inseamna, ca la un moment dat nu au simtit acelasi lucru ca si mine pentru o bucata de tort (spre exemplu). Sau ma insel? Oare exista persoana care sa traiasca o viata atat de mecanic incat sa uite ce inseamna un sentiment adevarat?

Sau se poate ca sentimentele sa fie induse? Asemeni unei vedete a carei faima este nascocita de paparazzi. Oamenii ajung sa o idolatrizeze din cauza ca li se impune si uita de propriile simtaminte. Este posibil ca societatea sa te goleasca si sa iti suga toate bucuriile pentru a si le asuma si a forma din ele o alta viata. O alta lume creata de roboti, in care viata este singurul lucru existent. A fii in viata este mai mult necesar decat a traii cu adevarat. Noi traim ca sa facem roata sa se invarta. E ca dracu, ce pot sa zic, iar asta imi da senzatia de unicitate.

Cel mai nasol e ca nu sunt singura, si sunt milioane de tineri care simt acelasi lucru, as vrea sa fac schimb cu unul din acestia si sa traiesc asa cum traieste el.

Vreau sa vad daca ciocolata are acelasi gust pe limba unui alt student.

vineri, 19 iunie 2009

Happy end

Pentru toate lucrurile in curs, care mai au inca mult pentru a se termina, exista deja mai multe finaluri. Spre exemplu facultatea. Am terminat primul an, bobocia, si iata ca a intervenit primul final. Cum ma simt? Nu simt nimic in afara de faptul ca am realizat ca am acum mult timp liber, dar nu am bani. Ce e bine in asta? Nik. Ce e bine in timpul facultatii? Buna intrebare.

Oricum, acum vorbeam de final, ceea ce inseamna ca am intalnit primul final. Cu toate astea in timpul facultatii ma gandeam la alte finaluri. Exista pe putin 10 posibilitati inchipuite, de a termina ceva. Prima posibilitate iti vine chiar la admitere. Te vezi zeu, te vezi masterand, eheee! Acum am intalnit un final dar tot ce am realizat e ca fara acesta, celelalte nu ar mai fi aparut.

Deci, ca sa termini ceva, trebuie sa stii ca nu s-a terminat nimic. Nici unei situatii nu poti sa ii pui punct. O cearta, desi s-a ajuns la intelegere, isi va face simtita prezenta in continuare, pentru ca ceva tot a ramas: un sentiment care s-a lipit de interiorul creierului, undeva ascuns, facandu-si simtita prezenta la urmatoarea cearta.

O carte pe care o citesti are si ea mai multe finaluri: final de inceput, final inchipuit si final de ultima pagina, dar asta nu inseamna ca pana aici i-a fost. Din contra, o carte se simte dupa ce o termini.

Iata cum am ajuns eu la concluzia ca nu exista un sfarsit. Bine, unul material, perceptibil, unul care ne face sa zicem ca „pana aici a fost”, exista cu adevarat, dar ceea ce se intampla apoi este o prelungire eterna a acelui lucru finit.

FIN