Breakage

Breakage

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Perspectiva Subiectiva despre: MONKEY SANDWICH - Wim Vandekeybus


Cand eram mica am comunicat cu plantele, animalele, cu norii, hainele, insectele, personajele imaginare ale mintii mele cretine... si cu multe alte creaturi reale ori ireale. Nu am avut prieteni cu care sa ma joc in curtea mea imensa, insa m-am descurcat si cand am avut nevoie am contat pe ai mei sa mi dea un sfat sau sa ma scoata din rahat (adica sa ma duca la distractie). La gradinita nu m-am dus... Cand am ajuns la scoala am invatat sa injur inca din clasa I pentru ca o colega tare indrazneata copia cele mai potrivite cuvinte pe care trebuie sa invete un copil sa nu le invete. In liceu am invatat sa imi citesc singura literatura, asa ca am avut grija sa nu citesc mai nimic. Cred ca am citit 3 carti in total pana in clasa a XII-a, insa nu ma plang, pentru ca acum am recuperat si ma mandresc cu asta. HA! Ignoranta mea nu a devenit mai mare cu timpul, am invatat sa imi sortez binele de rau si am reusit din instinct sa fac cele mai educate alegeri.

Nu e nevoie insa de o cultura exceptionala sa stii cand un spectacol trebuie privit obiectiv sau sbiectiv, si sa stii ce sa cauti in tot talmes-balmesul unui spectacol in aparenta cretin. Astfel am sa scriu din punctul meu de vedere, pur subiectiv despre spectacolul lui Wim Vandekeybus - Monkey Sandwich.

Cand am vazut prima oara articolul in care aparea celebrul W.V. am zis, "Iata in sfarsit un spectacol bun la noi... trebuie vazut cu orice pret". Dupa prima reprezentare am auzit ca este un tip gol pusca in scena care cica reactioneaza la filmul de pe un ecran in scena, sau am auzit ca ar fi asemanat cu un spectacol de circ. Foarte bine imi zic, hai ca nu poate fi asa rau, in fond este spectacolul lui Wim, tre sa stie el ce face. Ajunsa la fata locului cu cativa colegi am stat si am asteptat sa inceapa... Nu am de gand sa recreez spectacolul, insa am sa recreez ceea ce am simtit pe parcursul intregului proces. AM SIMTIT CUM INIMA MI SE FACE CAT UN PURICE TREPTAT SI CUM RESPIRATIA DEVINE MAI RARA, MAI APASATOARE SI MAI SEACA.

Acest spectacol m-a emotionat pana la lacrimile finale care au izbucnit de indata ce s-a incheiat proiectia. Exact: AM PLANS, dar de tristete...

Am plans din doua motive. Unul pentru ca realitatea pe care o prezenta Wim este una dura si fata de care nu se pate face nimic pentru ca sta in fiinta omului din strafundul generatiilor. Iar celalalt... mai tarziu...

Realitatea despre care se vorbeste provine din natura umana de a spune povesti. De cand suntem mici auzim tot felul de povesti de la parintii nostri care fie au caracter educativ, fie ascund un adevar pe care, copii fiind, nu trebuie sa le aflam. Astfel, din aceasta pasiune de a oferi alta fateta adevarului, nastem diferite motivatii pentru a nu destainui secretele mai mult sau mai putin dureroase. De multe ori ajungem sa credem noi insine in aceste povesti si ne ascundem ca dupa degetul propriu de greutatea pe care ar trebui sa o purtam pe umeri.

Mintea umana are si capacitatea de a-si imagina acele situatii pe care le povestim, intr-un fel cat mai realist. Astfel cand un vanator vorbeste despre prada sa din perspectiva animalului vanat ,cu simtaminte si sentimente, povestea animalului ucis pare sa ia proportii de o amploare mult superioara fata de realitatea propriuzisa. Sau cand un parinte ascunde o intamplare sau un adevar dureros, copilul pus in fata faptului real percepe atat suferinta cu o intensitate mai mare, dar si faptul ca a fost mintit de insasi mama sau tatal sau. Sau si mai rau, cand mintim de prea multe ori ne cream o reputatie pe masura, iar cand incercam sa spunem adevarul, chiar daca prin intermediul unei povestioare in aparenta nevinovata, ajungem sa nu mai fim crezuti.

Ma rog, cam asta era baza lucrarii lui Wim, insa cred ca superficialitatea cu care a fost privit acest spectacol a dus la un asa zis esec, din perspectiva majoritatii care a fost la spectacol.

Intr-adevar, cu totii am plecat cu ideea unui spectacol coregrafic solid si a geniului lui Wim, insa asteptarile au fost spulberate. Pentru mine, insa, doar in privinta primului punct subliniat. Intr-adevar, Wim este un coregraf la baza, si inca unul extraordinar, insa nu trebuie sa uitam ca a studiat un timp indelungat fotografia si filmul, ajungand sa imbine aceste arte si sa realizeze lucrarile pe care le iubim atat. Este un creator care lucreaza extrem de mult cu simboluri si sentimente. Niciun spectacol nu a fost lipsit de un profund sentiment uman de durere, fericire, dragoste, sau alte trairi puternice de baza ale sufletelului pe care il purtam in noi. Dar ce daca am observat ca dansul a lipsit, fiind inlocuit de gesturi primare, uneori salbatice, ale unui om primitiv sau de ce nu, chiar nebun. Insa acest om dezbracat nu era un personaj separat de cel din filmul pe care l-am sorbit cu toata fiinta mea. El era insusi personajul filmului, sub forma de idee sau spirit. El era sufletul omului chinuit de povesti si de viata falsa pe care trebuia sa si-o creeze din diferite motivatii.

Pentru mine Wim a crescut ca geniu. A crescut pentru ca a reusit sa imi scormoneasca sufletul si sa imi puna mintea in miscare. Am mancat fiecare detaliu al spectacolului, enervata sau nu, trista sau amuzata, proasta sau nu, am reusit sa simt cu taota fiinta mea si sa fiu miscata de un spectracol asa cum nu am mai fost de ani intregi. Sunt subiectiva, ma repet, dar asta din cauza ca ma regasesc in acel persinaj si regasesc lumea care ma inconjoara ca fiind la fel de cruda si seaca. Minciunile ne inconjoara si ne folosim de ele intr-un mod exagerat. Suntem cruzi...

Dar nu-i nimic, pentru ca ma simt flatat sa aflu ca sunt printre cei rari care au gustat din adevarul pe care l-am aflat iarasi, si am aplaudat din toata fiinta mea la sfarsitul lucrarii sale.

Plecati, comentati, plictisiti-va si mintiti, pentru ca ma hranesc cu aceste reactii, si ma trezesc inca putin si ma risid mai mult din minciuna care pluteste.

Haideti mai oameni buni, sa nu fim reci, seci cruzi, si sa mai privim si in adancul sufletului si al adevaratei motivatii pentru care suntem pe acest pamant. Nu mai fiti superficiali, nu mai asteptati sa iasa aur de unde nu este si nu mai cautati sa cresteti in ochii celorlalti inainte sa cresteti cu adevarat in adancul existentei voastre.

:

luni, 23 august 2010

Eterna desfatare a timpului

Lasa, iubita, timpul sa se scurga...

Lasa anotimpurile sa treaca, sa imi coloreze pielea apoi sa mi-o albeasca. Lasa pisicile sa miaune si reptilele sa se raceasca.

Nu poti ramane cu nimic, solid. Lasa vremurile sa se schimbe, sa alunece si sa dispara, ca un sloi de gheata ce se topeste pe pielea infierbantata de soare. Vantul sufla, cantecul se stinge, iar lumanarea isi picura ceara calda, usturatoare.

A mai cazut o stea, cazuta a ramas, iar gandul nu o prinde, caci dorinta s-a dus odata cu coada sa efemera si rece. Degetele ating apoi respira golul dintre spatii.

Lasa oamenii sa taca, sa treaca, sa vorbeasca si sa plece, sa dispara. Lasa-i sa se intoarca doar atunci cand vor ei, pentru ca doar atunci se vor intoarce impacati si cu inima deschisa.

Doar cand spiritul crede de cuviinta sa priveasca inapoi si sa intinda o tentacula, doar atunci va privi cu adevarat inapoi. Pana atunci lasa-l sa plece, caci mintea nu concepe opriri, pauze, relaxare. Lasa viata sa se scurga, pentru ca toate trec, si revin doar subtil... ca un fior.

Lasa lumina sa se stinga, lasa bratele sa se inchida, lasa zambetul sa piara, si lasa parfumul sa isi schimbe buchetul.

Lasa asa... las-o... nu-i nimic...

marți, 3 august 2010

Time to say goodbye Sarah Brightman Andrea Bocelli



In mai putin de 12 ore mi-am luat ramas bun de la doua persoane ce au marcat o parte din viata mea recenta.

Nu acestia nu au murit, insa ne-am luat ramas bun de la un trecut comun si de la un viitor comun.

Aceasta melodie ne-a unit si acum ne desparte... Viata este facuta din patratele, iar acum voi inchide laturile acelui patratel si am sa pasesc in noua zona a vietii mele.... Va sarut pe dintisori, mi-a facut placere!

luni, 2 august 2010

Avignon le OFF (II)


Aceasta plictiseala se prelungeste dupa acele 3 saptamani petrecute in mirobolanta Franta. Tara celor mai imputiti oameni, si chiar cu cele mai vaste arome de transpiratie acra. Tara in care cainii sunt maltratati de oamenii strazilor pentru ca un caine nu poate sa fie lasat pe strada fara stapan, si astfel cersetorii si oamenii ale caror picioare poarta aceleasi incaltari pana la tocirea suprema fac abuz de saracele fiinte si le tin dupa ei doar ca sa nu fie ridicati de politie. O tara care are si ea legi proaste si carora poti sa le gasesti alte legi contradictorii.
Mizeria si nesimtirea exista in Franta asa cum exista si la noi. Desi acolo oamenii par mai educati si mai curati, ipocrizia este in floare. Raceala cu care esti intampinat ca si turist te invaluie si simti ca poti sa faci si pneumonie.

Dar sa nu cad in latura aceea... Franta este o tara frumoasa foc, cu arhitectura variata si stradute migalos impletite. Detaliile arhitecturale te mentin in alerta oriunde ai intoarce privirea, de la cel mai mic si mai simplu satuc pana la orasele cele mai reci si moderne. Am avut norocul sa locuiesc in preajma Avignonului si sa dau spectacolul in zona veche a acestui oras.

Festivalul de la Avignon, si anume „OFF”-ul, este un festival cu peste 900 trupe de treatru si dans si peste 900 spectacole in fiecare zi. In acest „OFF” sunt trupele mici, de artisti proaspeti si dornici sa se faca remarcati cu orice pret. Festivalul dureaza o luna de zile si in aceasta perioada, zona veche a Avignonului este impanzita de afise multicolore, de mii de fluturasi si zeci de artisti care ies in strada si isi promoveaza spectacolul cum considera ei mai bine. Galagia este permanenta si singurele momente de liniste sunt cele intre 6 si 10 dimineata cand oamenii mai apuca sa puna capul pe perna.

La ora 10 dimineata incepea spectacolul „Exil in pamantul uitarii” la teatrul College de la salle, Le preau. Era un colegiu cu mai multe sali de spectacol decat are Universitatea de Arta Teatrala si Cinematocrafica Ion Luca Caragiale din Bucuresti. Spectacolul avea loc aici si la aceasta ora matinala datorita unui alt teatru care a pretins o marime falsa a scenei, iar cand am ajuns la fata locului am constatat ca nu avem cum sa jucam. Astfel, a trebuit sa cautam alt loc in care sa dam spectacolul, iar tot ceea ce au facut celelalte trupe pentru promivarea spectacolului in cateva luni de zile, a trebuit sa rezolvam noi in cateva zile din banii nostri de buzuar. Teatrul Lorette, inca mai are sa returneze suma aproximativa de 9000 euro.

Intr-un final am reusit sa transferam spectacolul la noua locatie, si am inceput sa hoinarim pe strazile aglomerate si incinse impartind fluturasi si legand afise de stalpi si grilaje. Acolo nu se lipesc afisele de pereti. Toti trebuie sa lipeasca afisul pe un carton care se leaga cu o sfoara de... orice gasesti, in afara locurilor in care scrie ca nu ai voie sa legi sub nici o forma niciun afis.

La primul spectacol am avut 2 oameni in public. La al 2-lea 5, la al 3-lea 7, apoi 12 apoi 4 apoi 5 apoi... si tot asa pana la finalul festivalului. In pauza de o zi pe care o anuntasem teatrului si era clar scrisa pe fiecare afis, s-a prezentat la ora 10 dimineata sa filmeze spectacolul cei de la televiziunea Arte. Directorul teatrului si cei care vindeau biletele nu aveau nici cea mai vaga idee ca noi avem liber in acea zi, si astfel acei oameni au primit informatia falsa ca noi am plecat de la teatru. Vazand ca nu avem spectatori am inceput sa dam bilete gratis, mai exact imparteam zeci de fluturasi cu loc gratuit... nici un rezultat.

Teatrul Lorette nerestituind banii pentru sala si promovare, a insemnat ca oricare alta plata pentru aceasta noua locatie avea sa vina din buzunarele noastre. Astfel, sute de fluturasi si afise au fost facute, am inchiriat un proiector cu suma de 1000 euro, si alte nebunii. Scena din acel loc era... inuman de murdara. Inainte noastra nu exista femeie de servici sa dea cu o matura ca sa nu ne ridicam din pamant in adevaratul sens al cuvantului. Aceste femei ajungeau la teatru la ora 11, perfect pentru urmatorul spectacol. Cabine de schimbat??? Ma bufneste rasul... Noi ne schimbam in curtea scolii printre decorurile celorlalte trupe. Ne spalam pe picioare si pe corp la baile publice sau in liceu. Era cald afara, se usca repede apa de pe noi, ne puneam ochelarii de soare si mergeam in oras sa ne relaxam la o bere rece. Un Cagol, atat aveam nevoie pentru o noua zi. A fost interesant cand am fost in oras imbracati in costumele de spectacol si cu machiajul de scena, mai ales cand Ana, papusarul, cu fata alba, cearcane negre si zambet de Joker s-a apropiat cu marioneta de un copil care de groaza a inceput sa urle in plina strada si sa planga. Parintii erau amuzati, stiau ei ca nu am vrut sa se intample asta.

Cu toate relele, am avut si multe bune. Printre acei putini oameni din public au fost doua doamne ce faceau parte din juriul festivalului principal din Avignon (IN), care au fost incantate de ceea ce au vazut, a fost reprezentantul fundatiei Benjamin Fondane care s-a aratat multumit,sau chiar fericit sa vada ca este un spectacol extraordinar, si nu in ultimul rand George Banu care ne-a onorat cu prezenta si a zis ca este un spectacol bun... „Bravo”, a zis el, iar acel „bravo„ a insemnat mai mult decat aplauzele a 1000 de spectatori.

In ultimele zile am luat o hotarare, am jucat spectacolul afara, in fata Palatului Papilor, in miezul actiunii. Iar succesul a fost intampinat de aplauzele deschise si calde ale celor care au stat la spectacolul nostru. Am simtit intr-adevara atunci ca rasplata ne-am primit-o. Cu zambetul pe buze, cu transpiratia uscata pe piele, de la vant, cu buzunarele goale si cu sufletul deschis, am facut linia pentru aplauze si am primit ceea ce ne-am dorit. Satisfactia a fost inmiita, iar agonia si extazul de artist si-au atins apogeul.

Am plecat cu regrete de acolo, dar si cu multe castiguri. Regret ca nu am reusit sa aratam mai multor oameni ca avem cu adevarat ceva de impartasit, din toata inima, dar castigul cel mai mare a fost experienta de a face parte din unul din cele mai cunoscute festivaluri de teatru din intreaga lume.

Imi iubesc meseria si o urasc din toata inimioara mea!
Ironic nu-i asa?

Dupa o escapada in Franta (pt. 1)

Tic... tac... tic... tac...

Atatea nume, atatea vise, atatea momente, atatea senzatii si nimic nu ramane cu adevarat. Cu toate astea, pulsul inimii mele creste de fiecare data, la fiecare impuls vechi dar nou, printr-un flash palpabil de amintire carnala si orgasmica ce imi da sensatia ca traiesc dublu si acum si atunci. Dar nu... E doar o senzatie de care vreau sa scap si sa nu mai am vise si atingeri false. O alegere este definitiva, dar macar mi-am asumat-o? De ce acum pasesc cumva in adanc si ma scufund intr-o acra durere si speranta nefondata?

Dar cred ca sunt doar plictisita, si atunci cand nu am ce face patrund in adancul sufletului in cautare de raspunsuri si astfel zgarman in lucruri mai mult sau mai putin asezate. Asta sa fie raspunsul, si ma voi resemna cu asta pentru tot restul vietii mele, pentru ca o alegere e luata si nimic nu mai are cum sa ofere acelasi gust si aceeasi aroma unei ciorbe reincalzite.

vineri, 25 iunie 2010

Azi am baut cafeaua dupa ce m-am spalat pe dinti


Si daca beau cafeaua dupa ce ma spal pe dinti ce se intampla? Sunt infidela unui principiu. Sunt om, si gresesc asemeni voua. Ma primiti?

Sunt o greseala si de multe ori fac exceptia de la regula.

Acum aud si simt ploaia si ma ajuta sa ies din starea de fericire pe care nu o am in mod automat, ci indus. Picaturile de ploaie se lasa greu pe gandurile mele iar norii ofera lumina perfecta pentru o stare de melancolie profunda. Respirand mai greu simt ca timpul sta in loc iar viata se repeta, pentru ca are modalitatile sale de a se repeta pe nesimtite. Imi da ocazia sa reiau subtil toate sentimentele pe care le-am mai simtit. Si e bine, e cald. E vara, normal. Stilul minimalist-repetitiv.

Vad flashuri de lumina si simt energii fulgeratoare care ma patrund si ma lasa. O voce soptita incearca sa iasa din cele trei semi-cuvinte pe care le repeta constant. Scurt. Unde duce aceasta analiza? Ochii vad lucruri diferite, cu istorii diferite, dar mintea trage usor in spate. Nu... mult mai in spate. Amintirile cele mai vechi isi reiau locul in suflet, senzatiile patrund in carne si le simt in pantec. Am acelasi ecran de laptop in fata ochilor. Ceva nou? Atat de multe...

Iti multumesc, acum ma cunosc si mai bine. Am sa evit multe greseli pe care le-am facut, pentru ca aceasta repetitie minimalista imi este oferita de o melodie pe care o ascult, si imi este draga. Imi ofera acest sentiment neplacut de placut pe care il voi simti de cate ori este nevoie ca sa imi aduca aminte ca timpul merge mai departe. Ploaia de afara este normala, a tinut cam mult dar starea pe care mi-o da este trecatoare. O sa mai vina. Si o sa mai plece. Am multe lucruri de care nu ma voi desparti niciodata, si multe obiceiuri la care nu voi renunta, dar experientele ma ajuta sa ma schimb. Momentan nu stiu cum, dar voi afla mai tarziu.

EU Sunt o multitudine de experiente si sentimente, pe care le traiesc sau le-am trait. Datorita oamenilor pe care ii cunosc si actiunilor pe care le parcurg in viata, imi insusesc atatea lucruri pe care le voi purta in mine. Eu sunt tu/oricine/voi, combinat cu eu, combinate cu elementele externe. O analiza mai aprofundata nu exista si nu va exista.

marți, 15 iunie 2010

Ce-i drept nu-i stramb

Propun sa incercam sa uitam tot ce s-a intamplat in ultimii ani. Sa luam spre exemplu o perioada de doi ani. Uita tot ce s-a intamplat. Esti in 2010 si iti continui viata, nimic nou fata de ceea ce se intampla acum doi ani. Adio momente fericite, adio momente triste, adio regrete si.... Adio.

N-ai uitat?

vineri, 11 iunie 2010

Street Delivery (deliver love and freedom)


Iesi din carapace, extinde-ti antenele, simte ce se mai invarte prin aer si trage concluzii. Nu e frumos sa ramai acolo, singurel si infricosat in lumea ta. IESI!!! Teaiesti si asta iti ocupa toata viata. Lumea nu e ninic decat un cerc vicios din care iesi sau intri. Sunt atatea elemente care ne fac viata un calvar, insa daca le ignoram si traim pentru sufletul nostru este posibil sa ne detasam de ele.

Analiza sufletului si a sentimentului nu exista. Sentimentul este pur si vine ca urmare a unui fapt, insa asta nu inseamna ca putem sa analizam ceva atat de efemer si inpalpabil. Tot ce imi doresc este sa dau frau liber trairilor si sa imi zic de fiecare data, traieste Vanda ca ceva mai bun de facut nu ai.

Capacitatea de a avea multiple trairi si ganduri ne difera de celelalte vietuitoare ale planetei noastre, asa ca de ce sa stam sa putrezim in turma asta in care suntem impinsi de societate si de mintile inguste care ne inconjoara? Tot ce imi doresc este sa fiu libera intr-o viata fara reguli. Sunt tanara si am vise pe care nu vreau sa le dau deoparte din cauza unor roboti intrati in rutina.

As vrea sa zbor fara sa ma traga cineva de picioare in jos, punandu-ma sa analizez, sa ma trezesc la realitate si sa accept... NU VREAU!!!

Street Delivery. Duminica 13 Iunie, Timisoara, strada Mercy. Aici si acum, voi fi prezenta alaturi de Razvan Mazilu si Judith State, sa zambim alaturi de sufletul unui om minunat. Invit pe toata lumea care simte cate ceva, sa traiasca, sa iubeasca, sa iasa din lumea sa si sa ni se alature, pentru ca avem de impartasit ceva mai presus de simpla iubire. Ne vom bucura de viata si de sentimente, si asta pentru un om cu adevarat deosebit (pe care nu l-am cunoscut, insa am marturia si credinta intru-totul ca asa este), Cosmin Lungu.

Va doresc multa dragoste!

vineri, 7 mai 2010

Gala teatrului tanar. Premianti: Exil in pamantul uitarii


Exil in pamantul uitarii este un spectacol de teatru dans.

Regia si coregrafia Andreea Tanasescu

Dansatori: Vanda Stefanescu (subsemnata), Valentin Stoica, Sanno Momo Peter si Andreea Tanasescu

Actori: Alexandra Ionita si Richard Bovnocz... Fir-ar nici acum nu stiu cum se scrie numele tau RIKI. Iarta-ma!

Papusar: Ana Craciun

AM CASTIGAT!

Ce? 100.000 dolari

Pare uimitor nu-i asa? Totusi ce am facut noi ca sa meritam acest premiu? In primul rand am trecut prin foc si para ca sa ajungem la un final. Oamenii au venit si au plecat din sala in care se faceau repetitiile. Nervii au fost de multe ori incordati la maxim. Repetitiile de multe ori se intindeau dupa orele 12 ale noptii si ne doream sa nu ne fii implicat deloc in acest proiect. Am avut un stomac tare, trebuie sa recunosc ca a trebuit sa inghitim cu totii in sec si sa mergem mai departe. Ce ne-a tinut uniti totusi? Pai intr-un final am reusit sa ne strangem acesti putini oameni, numai unul si unul, care pe parcurs ne-a cunoscut si am format o echipa de cea mai mare valorare. Pentru noi, prietenia si uniunea a facut ca totul sa iasa la bun sfarsit.

In fine, anul care a incheiat maratonul de repetitii si stres s-a incheiat. Ne-am inscris in aceasta competitie sperand sa reusim sa promovam spectacolul si sa nu lasam pe apa sambetei tot ce am lucrat pana atunci. Nu visam sa castigam, eu cel putin nici nu ma gandeam la asa ceva. Am aflat tosusi ca am castigat cu cateva zile inainte de gala. Am tipat de fericire pe strada.

Am ajuns in final in ziua galei, joi 6 mai la Odeon. Aici mi-as fi dorit sa nu castigam pentru ca felul in care am dus la capat o repetitie pentru lumini si amplasament a fost de cea mai mare bataie de joc. Teatrul se transformase intr-un mare platou de filmari. Toti erau stresati si asudati. Se striga peste tot. Reflectoarele erau toate amplasate pe sala, unde trebuiau sa stea invitatii. Noi am primit alte 3 reflectoare cu care trebuia sa ne facem lumina pe scena. Crize. Dupa ce am montat cele trei reflectoare a trebuit sa iesim de urgenta din scena pentru ca veneau solistii de la Moscova (Balsoi pentru ignoranti). "Lasati asa luminile, pentru noi nu conteaza", zic ei. Desigur ei au venit sa isi ia paraii si sa plece. Astfel au dansat in 5 puncte de lumina.

Am revenit noi in scena, cu chiu cu vai si alte probleme am reusit sa facem un snur si sa aducem niste lumini mov. La final a venit un regizor de la Antena1 ca sa ne zica ca pentru ei nu conteaza ce lumini avem, vom trebui sa lucram cu luminile cerute de ei pentru sticla, asa ca adio intimitate artistica, adio teatru adio spectacol.

Ajunsi totusi la momentul inceperii spectacolului. Balerinele erau suparate ca trebuiau sa danseze pe chenarul nostru pentru teren pe care nu aveau cum sa il monteze decat la inceputul spectacolului. Am trecut pe langa ele si am strigat: SACAZ!

.....................................................................................

Plictisita sa ma mai plang de organizare si de nemernicii care nu stiu decat sa faca pe vedetele, am hotarat sa explic un lucru.

Pentru toti cei care cred ca ne-am imbogatit, si cei care cred ca nu e un premiu pe meriti. Pentru cei care nu stiu decat sa dea din gura si sa vorbeasca desre competitie de parca ar fii raie. Pentru cei care nu apreciaza un lucru bine facut si pentru cei care inca mai cred ca Momo e strain: SCUTITI-MA!

Banii castigati sunt pentru promovarea spectacolului si al trupei, pentru promovarea culturii in tara si pentru a da ocazia artei romanesti sa urce si pe scenele din tarile pe care le admiram atat dar la care nu aspiram.

Ma repet: Sa ma scutiti! hahaha!!!

marți, 27 aprilie 2010

fir-ar!

-"Esti grasa!"
-"Esti mica!"
-"Nu ai nici o calitate nativa."
-"Esti prea lenesa si lipsita de vointa"
-"Ai paranteza la picioare"
-"Ne pare rau, nu ai fost selectionata, poate data viitoare"
-"Nu esti ceea ce cautam"
-"Din spectacolul in care ai fost si tu, avem nevoie doar de X,Y,Z... Multumim"
-"M-a intrebat producatorul daca arata toate fetele bine si m-am gandit ca esti putin cam plinuta, imi pare rau."
-...

Am murit? NU


inca

sâmbătă, 6 martie 2010

trezirea...

Am vazut de multe ori pe strada mosuleti si babute cu fete fericite, cu ochi calzi ce dadeau senzatia unui suflet bun si tanar. In acele clipe ma intrebam cum au reusit acei omuleti sa se pastreze atat de proaspeti in astfel de vremuri.

Dupa o anumita perioada de timp cand repet anumite actiuni sau am acelasi program, remarc faptul ca ceva incepe si scartaie. In mine ceva cere o schimbare. De la o culoara, la o haina, la o locatie sau chiar o noua activitate, toate aceste schimbari cer sa iasa la suprafata pentru ca altfel simt ca traiesc intr-o nesfarsita insiruire de actiuni lipsite de sens.

Astfel, cand ma intrebi de ce sunt asa dezinteresata, asa plictisita, asa lipsita de sens in priviri, raspunsul este acelasi: RUTINA. Aceasta stagnare a sentimentelor si a starilor este un lucru care mie imi taie orice chef de viata si orice speranta. Spre exemplu, chiar si repetitiile pentru Depeche Dance au intrat intr-o oarecare rutina, totusi scopul acestei rutine este unul bun, este obisnuinta cu miscarea, cu tehnica folosita, cu spatiul si timpul alocat. Totusi cand o astfel de rutina se instaleaza in viata mea personala, lucrurile incep sa capete alte valente.

Personal, eu consider ca viata e prea lunga, si prea lipsita de sens. Noi ca oameni oricum nu avem nici un scop in universul acesta enorm, asa ca decat sa ma gandesc la cimicnicimea mea ca fiinta, prefer sa gasesc ceva cat de mic sa imi hraneasca sufletul infometat in permanenta de noutate.

duminică, 21 februarie 2010

Fericirea ciudata a unei tinereti


A 3-a duminica de cand am inceput proiectul Depeche Dance pentru Odeon.

In aceasta clipa de libertate in care imi pot permite o odihna binemeritata ma gandesc la cele mai frumoase lucruri din viata mea: coregrafii, miscari, dutelul usturator cu Razvan, soloul incolacit... Durerea mi-a pus stapanire pe tot corpul, vanataile se inmultesc asemeni ciupercilor dupa ploaie, venele mi se umfla de la oboseala, iar capul incepe sa mi se umple de miscari si senzatii. Abia acum simt ca traiesc pentru ceva, si simt cum creste acea farama de speranta cand aud de la Massimo ca sunt buna, ca ar trebui sa plec din tara asta intr-o companie serioasa... Acum este momentul.

Am 21 ani si simt ca o sa zbor curand. Sper ca nu o sa mi se taie aripile dupa ce termin premiera din 12 si 13 Martie.

Totusi pana atunci mai am trei saptamani de viata in care o sa ma trezesc usor dimineata, am sa imi beau cu inima cat lumea cafeluta de dimineata si am sa visez in continuare in tramvaie.

Durere placuta, ramai in corpul meu pentru ca ma faci sa traiesc.

vineri, 12 februarie 2010

Nu m-am nascut in locul potrivit

12 Decembrie 2009, casting pentru Depeche Dance, un spectacol de dans contemporan in coregrafia lui Massimo Gerardi, pe muzica integrala Depeche Mode.

4 Februarie incepem repetitiile. Monica, Laura, Bianca, Vanda, Judith, Razvan, Caisa, Mircea, Cristi, incep o perioada de repetitii continue pentru ca spectacolul in care am intrat sa iasa perfect.

Nu am detalii picante de la repetitii. Pot spune ca sunt repetitii adevarate, cu un coregraf profesionist si cu asistenta sa Lisa, care a trebuit sa ne paraseasca prea deverme din pacate. (Ii era dor de prietenul ei, hehe)

Massimo Gerardi este o persoana cu care se face ceva cu adevarat valoros. Omul asta nu stie ce inseamna pauza, iar noi aproape ca uitam ca ne e foame. In frigul din salile imense si reci de la centru national al dansului noi ne incingem si nu mai simtim nici pic de racoare. Doar la talpi parca e mai rece, dar deh. Bine ca mai vine cateodata cineva serios in Romania ca sa mai dea cate o palma peste bot artistilor de doi lei fie de la Centru Dansului, fie din alte parti. Tot respectul mei pentru cei ce s-au gandit sa invite astfel de personalitati (Razvan Mazilu).

Tebuie sa mentionez ca nu am mai lucrat de mult timp la un asa nivel de seriozitate cu absolut nici o persoana din toata lumea aceasta coregrafica din Romania. Ah, ce imi doresc sa plec din tara asta infecta si sa fiu inconjurata de bun simt si respect din partea celor cu care lucrez si care au ce sa imi ofere ca hrana mentala.

Urasc sa vad prefacatoria si vedetismul atat al colegilor mei de breasla, cat si ale persoanelor care se cred profesori, mentori, oameni importanti sau alte personalitati neimportante cu adevarat.

Dar: „Nu m-am nascut in locul potrivit...”

Mai jos sunt linkuri catre doua pagini explicative ale proiectului Depeche Dance

http://www.facebook.com/?ref=home#!/event.php?eid=287227403269&ref=mf

vineri, 22 ianuarie 2010

Pentru ca imi place si sexul...

Pentru ca imi place si aceasta desfatare carnala, asemeni oricarui animal, om, insecta, recomand urmatorul clip:

O poveste romantica, nu altceva ;)

http://fulgerica.com/2010/01/19/o-poveste-romantica/#more-14844

De ce insecte si nu ingeri?

Ma scurg in nisipul zilelor si pier incet incet intr-un interior mai departe ca centrul infierbantat al pamantului.

Ah, ce dimineata torida de ianuarie. Ma paste o jena perfecta, ce nu imi da pace si nu ma lasa sa respir. Deseori ma gandesc doar la ce a fost si cum va fi, si moooor de ciuda pentru ca traiesc. As vrea sa fiu o entitate ce se misca in libertate printre tot ceea ce exista, ca sa descopar tot ceea ce un om normal nu are cum sa descopere. Sau mi-as dori sa fiu un miliardar excentric si sa dau banii pentru viata si gandul unor persoane mai rasarite ca mine.

Mi-e sete continua de vin de struguri salbatici, indulciti de nepasare caci daca nu pot sa o am pe a mea atunci macar sa gust din alta.

Ce faci cand accepti faptul ca locuiesti intr-un stup de albine unde fiecare nu stie altceva decat sa isi faca treaba? Unde ajungi cand atat de devreme pe drum ai descoperit ca e prea lunga calea si prea monotona? Dar n-ai ce face.... Caci stii ca incaperea de 4 pe 4 iti va fi casa tot restul vietii?

„Suntem niste insecte care au impresia ca sunt cele mai shmekere insecte de pe lume” S.Becket

Dar de ce mama masii ma macin atat de tare cand stiu ca nu am unde sa ma duc? Caci maine tot o sa vina, iar camera asta tot casa imi va fi, iar oamenii tot insecte, iar gandurile tot efemere...

marți, 19 ianuarie 2010

Why Most People Give Up and Fail

Sa citez un post foarte dragut:

„Simple answer: because success almost always takes longer than you think.

Sure, there are exceptions (and they tend to be overhyped by greedy marketers). However, I’ve noticed human beings tend to make two types of errors:

They are overly optimistic with their timing
They are overly pessimistic with their ambitions
The first error results in people giving up on their goals way too early. The second error results in people not setting goals at all.

Success Takes Longer Than You Think

How much time does it take to make exercise a habit? For me, it took 3 failed 30 Day Trials before the fourth finally stuck. In total, it took over four months, and that was just to make the habit last, not even to start seeing results.

How much time does it take to build a successful blog? I spend 2 years building this blog before I started earning livable income. After four years, reliably earning a full-time income is still a goal of mine.

How long does it take to learn a foreign language? After 7 months (2 of living among native speakers), I’m able to hold conversations in French, but expect another 3-6 months to reach a level most people would deem fluent.

Ok, so maybe the point of this story is that my successes always take longer than I think. However, just from interacting with readers, I suspect my bias towards expecting early success is a common one.

Why the Long, Hard Road Doesn’t Need to be Depressing

Telling someone that reaching their dream will take more time, not less, than they predict isn’t going to win you any friends. People want to be inspired and motivated. They want to be sold that the road isn’t nearly as long and hard as it appears (not that it is, in fact, longer and harder).

This is probably why get-rich-quick schemes are so popular. People don’t want their optimistic lens of the world fixed, they want it exaggerated.

But I’ve found that discovering your path in success is longer and harder than you initially foresaw, isn’t a bad thing. There are two reasons I believe adding a dose of pessimism with your timing can be a wonderful thing:

It makes you patient. It’s way easier to focus on the big picture, and not get distracted by all the crap life throws at you if your vision is long-term.
You’re more likely to actually reach success. If you planned to stick with learning a foreign language for 18 months before quitting, instead of 6 months, your chances of success skyrocket.
It forces you to really commit to a new pursuit. The commitment that comes from knowing you’ll stick it out for a few years instead of a few months gives you an edge over all the wannabes who throw in the towel too early.
Perhaps most importantly, being patient with the deadline allows you to enjoy the path getting there. Instead of becoming irritated when you stop seeing success, you’ll view the plateaus as just another stretch of the long road you originally committed to.

People Underestimate What They Can Accomplish

If people are overly optimistic with their timing, I believe most people are overly pessimistic with their goals.

People tend to see their future life in mostly the same terms as they see their present. Maybe they have a bit more money, a bit better relationships and a bit more freedom, but their ambitions paint a picture of a life that is just a bit more colorful than their life today. They don’t imagine a completely different picture painted on that canvas.

Just as I made the mistake of overestimating my timing in accomplishing key goals, I also underestimated how much my life could improve.

If you had told me six or seven years ago, that today, I would be running my own business, living in a foreign country, have written several books, built an active social life and succeeded in implementing most of the habits I wanted to create, I probably wouldn’t have believed you. My situation at the time would have put limits on my imagination of how my life could be today.

So my point of this article isn’t to undercut your motivation, and tell you your goals are too far away. No, I believe patience is important because, when properly applied, it tells you that your goals are probably smaller than you’re capable of.”

joi, 14 ianuarie 2010

GATA

Recunosc si eu faptul ca am cazut in aceasta capcana.

Societatea ca subiect artistic. Anul acesta toata clasa mea a avut ca subiect in primul semestru societatea: relatiile interumane, realitatile vietii, relatiile de dragoste, consumerismul, epuizarea resusrelor, rutina, si multe alte subiecte ce au ca unica legatura lumea in care traim.

M-am intrebat de ce.

Am constatat ca este interesant sa imi creez propria lucrare despre societate, despre stupurile astea de ciment care impanzesc orasul, despre strazi si mijloace de transport in comun... Cum ne afecteaza ziua si noaptea si rutina care pune stapanire pe fiecare dintre noi. Chiar si despre influenta presei care ne conduce subtil viata.

Acum am realizat adevarul trist.

Desi lumea in care traim reprezinta un subiect fata de care fiecare artist are o parere si isi formuleaza propria impresie despre adevarata fata a populatiei conduse de asa numita democratie, nu trebuie sa cadem in aceasta capcana. Toti artisti cauta sa vorbeasca despre ceva ce ii reprezinta, si ca locuitor al unui oras, viata pe care o duci si concluziile pe care le tragi reprezinta mult material, dar deja fiecare si-a facut o impresie despre aceasta realitate rotitoare. Asa ca de ce as vrea sa ma duc sa mai vad un spectacol despre aceeasi degradare sociala, aceeasi rutina, aceleasi persoane disperate si secatuite.

Acum ma simt un artist prost. Am cazut in capcana. Am luat calea cea mai usoara.

Nu mai vreau artisti prosti si subiecte cotidiene. Vreau sa vad o lucrare despre adevaratele valori ale vietii. Vreau o lucrare incarcata cu simboluri mitologice si personaje ireale. Vreau sa visez cu ochii deschisi. Vreau viata dupa moarte, vreau moarte dupa realitate.

Reincarnare, iubire interzisa/ platonica, comunicarea liliecilor, viata zeitatilor...

Vreau sa vad un spectacol, nu o stire de ora 19.

joi, 7 ianuarie 2010

Viata ca un banc sec

Nu e sub nici o forma vina noastra ca ne-am nascut unde ne-am nascut in perioada in care ne-am nascut. Cu atat mai mult cu cat daca ceva ne displace, trebuie sa riscam cu toata fiinta noastra sa obtinem ceea ce ne dorim.

Am o viata, mai putin de 100 de ani de existenta, ceea ce inseamna un nimic daca stau sa compar cu entitatile ale caror valoare intrece si cea mai prolifica imaginatie. Totusi zilele se insira pe spinarea mea asemeni unui ruxac cu experienta purtat involuntar pe spate.

Sunt inconjurata de alegeri: azi, sus, lumina, sacrificiu, dragoste, durere, fericire, amar, ciocolata, lene, stres...

Ma simt apasata de presiunea timpului si a cunostintei si cred ca pe masura ce inaintez in viata sufletul devine din ce in ce mai rigid, asemeni unei nuci al carui miez ajunge o uscatura, dar o uscatura care e cu atat mai dulce cu cat e mai coapta si protejata de o scoarta impenetrabila.

Sa fii om este o intamplare.

Sa privesti viata ca pe un dar este un pacat.

Sa treci prin viata ca rata prin apa este un pacat.

Totusi ce trebuie sa faci cu aceasta, avand in vedere ca a trai nu inseamna decat sa te trezesti, sa mananci sa faci ceva si sa te culci, pana la moarte. Ce rezolvam cu asta? Rutina asta duce la penibilitate. Daca te obisnuiesti sa traiesti ajungi o persoana moarta, nemaiputand sa profiti de aceste clipe de respiratie involuntara care te tin treaz si departe de tarana.

Vreau sa traiesc departe de rutina, departe de penibilul cotidian, departe de fratii si surorile mele care au intrat cu inima impacata in neantul vietii. Chiar daca teoria relativitatii ne aseamana existenta cu o particula de praf, chiar daca putem sa distrugem tot ceea ce intalnim (ca specie), chiar daca tot ceea ce se intampla nu tine deloc cont de existentia omului in lume si se poate chiar ca acest TOT, sa o duca mai bine si fara noi, asta nu inseamna ca avem tot dreptul sa luam ca atare viata si sa o transformam intr-o inchisoare a rutinei. Sau mai mult sa o transformam in cel mai SHMEKER lucru din lume.

Chiar daca intru intr-un grup pe hi5, sau ies cu 3 amici la un suc, o fac pentru ca nu pot sa zbor. Daca imi castig existenta prin arta, nu inseamna ca am ales sa duc o viata prolifica, ci o viata prin care imi hranesc sufletul. In fond sufletul este cel nemuritor, nu acest corp din carne si oase putrede cu incheieturi indurerate.

Mi-e frica sa pasesc inainte in timp ca sa nu ma pierd in viata.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Mic protest

Adevarata fata a unui artist nu este cea care se vede la televizor.

Asa ca toate vedetele noastre de doi lei nu au decat sa copieze ce vor pentru ca sub acea masca de vedeta tot se simte mirosul de rahat.

http://www.youtube.com/watch?v=yAd29GlCKf4&feature=related

Hai la multi ani!


Iata ca am ajuns si in anul 2010 si presimt ca o sa fie un an genial. Nu stiu de ce, dar l-am inceput bine, parerea mea :))

Iata ce imi propun pentru anul acesta:

1.Sa imi iau placa de snowboard, cu tot cu echipament, pentru ca trebuie sa incep sa fac iernile mai placute. Vreau sa uit de frigul pe care il aduce zapada si perioada sarbatorilor pentru ca ma deprima si vreau sa profit si iarna de viata asta geniala.

2. Trebuie sa incep sa merg la concerte pentru ca uit sa mai ascult muzica asa cum imi place. Uit ce inseamna un bass simtit in piept, un red bull care sa ma tina in alerta toata noaptea, o atmosfera plina de tineri tampiti care nu stiu decat sa se simta bine, un tiuit in urechi cand ies de la concert, o noapte pierduta in favoarea distractiei pe care daca nu o imbratisez cat mai des ajung o baba iritata si nefututa.

3. Ce inseamna facultatea? Inseamna ore pierdute in salile ce put a transpiratie. Dar mai inseamna si oameni plini de pasiune care fac ceva ce le place, printre alti oameni care nu au ce cauta in acea insitutie purificatoare. Asa ca ce trebuie sa fac eu este sa profit de lucrurile care imi fac placere si sa dau la o parte lucurile care ma trag inapoi. Asa ca hai sa sugem sangele facultatii!

4.Sa am parte de acea bataie la care visez de ani de zile. Imi doresc de atata timp sa sparg moaca unei persoane de sex feminin, iar anul asta cred ca aceasta dorinta mi s-ar indeplini. Asa ca draga mea G, daca nu reusesti sa uiti de trecut si sa iti vezi de viata ta mediocra te invit sa ma contactezi la adresa de messenger: aqua_tofana88, unde putem sa facem schimb de numere de telefon si eventual sa ne vedem la un duel adevarat. Asta pentru ca nu am timp de porcarioare de la ametitele care nu stiu sa isi traiasca viata.

P.S. Ma bucur ca imi citesti blogul, dar regret ca nu inveti nimic din el. Te pup.

5.Sa fac pe dracu in 14 si sa fac rost de o escapada din tara asta jegoasa.

6.Sa dau tot ce pot din mine la proiectele ce imi ies in cale si sa iau tot ce pot din experientele ce mi se ivesc.

7.Sa imi fac prieteni noi, cunostinte, relatii...

8.Sa ma bucur...

9. Sa gust toate sortimentele de ciocolata pe care le gasesc.

P.S. Las la indemana Vulpii parsive, dar iubarete sa imi aduca aminte de aceasta lista de fiecare data cand uit si ma abat de la drum.