Breakage

Breakage

luni, 23 august 2010

Eterna desfatare a timpului

Lasa, iubita, timpul sa se scurga...

Lasa anotimpurile sa treaca, sa imi coloreze pielea apoi sa mi-o albeasca. Lasa pisicile sa miaune si reptilele sa se raceasca.

Nu poti ramane cu nimic, solid. Lasa vremurile sa se schimbe, sa alunece si sa dispara, ca un sloi de gheata ce se topeste pe pielea infierbantata de soare. Vantul sufla, cantecul se stinge, iar lumanarea isi picura ceara calda, usturatoare.

A mai cazut o stea, cazuta a ramas, iar gandul nu o prinde, caci dorinta s-a dus odata cu coada sa efemera si rece. Degetele ating apoi respira golul dintre spatii.

Lasa oamenii sa taca, sa treaca, sa vorbeasca si sa plece, sa dispara. Lasa-i sa se intoarca doar atunci cand vor ei, pentru ca doar atunci se vor intoarce impacati si cu inima deschisa.

Doar cand spiritul crede de cuviinta sa priveasca inapoi si sa intinda o tentacula, doar atunci va privi cu adevarat inapoi. Pana atunci lasa-l sa plece, caci mintea nu concepe opriri, pauze, relaxare. Lasa viata sa se scurga, pentru ca toate trec, si revin doar subtil... ca un fior.

Lasa lumina sa se stinga, lasa bratele sa se inchida, lasa zambetul sa piara, si lasa parfumul sa isi schimbe buchetul.

Lasa asa... las-o... nu-i nimic...

marți, 3 august 2010

Time to say goodbye Sarah Brightman Andrea Bocelli



In mai putin de 12 ore mi-am luat ramas bun de la doua persoane ce au marcat o parte din viata mea recenta.

Nu acestia nu au murit, insa ne-am luat ramas bun de la un trecut comun si de la un viitor comun.

Aceasta melodie ne-a unit si acum ne desparte... Viata este facuta din patratele, iar acum voi inchide laturile acelui patratel si am sa pasesc in noua zona a vietii mele.... Va sarut pe dintisori, mi-a facut placere!

luni, 2 august 2010

Avignon le OFF (II)


Aceasta plictiseala se prelungeste dupa acele 3 saptamani petrecute in mirobolanta Franta. Tara celor mai imputiti oameni, si chiar cu cele mai vaste arome de transpiratie acra. Tara in care cainii sunt maltratati de oamenii strazilor pentru ca un caine nu poate sa fie lasat pe strada fara stapan, si astfel cersetorii si oamenii ale caror picioare poarta aceleasi incaltari pana la tocirea suprema fac abuz de saracele fiinte si le tin dupa ei doar ca sa nu fie ridicati de politie. O tara care are si ea legi proaste si carora poti sa le gasesti alte legi contradictorii.
Mizeria si nesimtirea exista in Franta asa cum exista si la noi. Desi acolo oamenii par mai educati si mai curati, ipocrizia este in floare. Raceala cu care esti intampinat ca si turist te invaluie si simti ca poti sa faci si pneumonie.

Dar sa nu cad in latura aceea... Franta este o tara frumoasa foc, cu arhitectura variata si stradute migalos impletite. Detaliile arhitecturale te mentin in alerta oriunde ai intoarce privirea, de la cel mai mic si mai simplu satuc pana la orasele cele mai reci si moderne. Am avut norocul sa locuiesc in preajma Avignonului si sa dau spectacolul in zona veche a acestui oras.

Festivalul de la Avignon, si anume „OFF”-ul, este un festival cu peste 900 trupe de treatru si dans si peste 900 spectacole in fiecare zi. In acest „OFF” sunt trupele mici, de artisti proaspeti si dornici sa se faca remarcati cu orice pret. Festivalul dureaza o luna de zile si in aceasta perioada, zona veche a Avignonului este impanzita de afise multicolore, de mii de fluturasi si zeci de artisti care ies in strada si isi promoveaza spectacolul cum considera ei mai bine. Galagia este permanenta si singurele momente de liniste sunt cele intre 6 si 10 dimineata cand oamenii mai apuca sa puna capul pe perna.

La ora 10 dimineata incepea spectacolul „Exil in pamantul uitarii” la teatrul College de la salle, Le preau. Era un colegiu cu mai multe sali de spectacol decat are Universitatea de Arta Teatrala si Cinematocrafica Ion Luca Caragiale din Bucuresti. Spectacolul avea loc aici si la aceasta ora matinala datorita unui alt teatru care a pretins o marime falsa a scenei, iar cand am ajuns la fata locului am constatat ca nu avem cum sa jucam. Astfel, a trebuit sa cautam alt loc in care sa dam spectacolul, iar tot ceea ce au facut celelalte trupe pentru promivarea spectacolului in cateva luni de zile, a trebuit sa rezolvam noi in cateva zile din banii nostri de buzuar. Teatrul Lorette, inca mai are sa returneze suma aproximativa de 9000 euro.

Intr-un final am reusit sa transferam spectacolul la noua locatie, si am inceput sa hoinarim pe strazile aglomerate si incinse impartind fluturasi si legand afise de stalpi si grilaje. Acolo nu se lipesc afisele de pereti. Toti trebuie sa lipeasca afisul pe un carton care se leaga cu o sfoara de... orice gasesti, in afara locurilor in care scrie ca nu ai voie sa legi sub nici o forma niciun afis.

La primul spectacol am avut 2 oameni in public. La al 2-lea 5, la al 3-lea 7, apoi 12 apoi 4 apoi 5 apoi... si tot asa pana la finalul festivalului. In pauza de o zi pe care o anuntasem teatrului si era clar scrisa pe fiecare afis, s-a prezentat la ora 10 dimineata sa filmeze spectacolul cei de la televiziunea Arte. Directorul teatrului si cei care vindeau biletele nu aveau nici cea mai vaga idee ca noi avem liber in acea zi, si astfel acei oameni au primit informatia falsa ca noi am plecat de la teatru. Vazand ca nu avem spectatori am inceput sa dam bilete gratis, mai exact imparteam zeci de fluturasi cu loc gratuit... nici un rezultat.

Teatrul Lorette nerestituind banii pentru sala si promovare, a insemnat ca oricare alta plata pentru aceasta noua locatie avea sa vina din buzunarele noastre. Astfel, sute de fluturasi si afise au fost facute, am inchiriat un proiector cu suma de 1000 euro, si alte nebunii. Scena din acel loc era... inuman de murdara. Inainte noastra nu exista femeie de servici sa dea cu o matura ca sa nu ne ridicam din pamant in adevaratul sens al cuvantului. Aceste femei ajungeau la teatru la ora 11, perfect pentru urmatorul spectacol. Cabine de schimbat??? Ma bufneste rasul... Noi ne schimbam in curtea scolii printre decorurile celorlalte trupe. Ne spalam pe picioare si pe corp la baile publice sau in liceu. Era cald afara, se usca repede apa de pe noi, ne puneam ochelarii de soare si mergeam in oras sa ne relaxam la o bere rece. Un Cagol, atat aveam nevoie pentru o noua zi. A fost interesant cand am fost in oras imbracati in costumele de spectacol si cu machiajul de scena, mai ales cand Ana, papusarul, cu fata alba, cearcane negre si zambet de Joker s-a apropiat cu marioneta de un copil care de groaza a inceput sa urle in plina strada si sa planga. Parintii erau amuzati, stiau ei ca nu am vrut sa se intample asta.

Cu toate relele, am avut si multe bune. Printre acei putini oameni din public au fost doua doamne ce faceau parte din juriul festivalului principal din Avignon (IN), care au fost incantate de ceea ce au vazut, a fost reprezentantul fundatiei Benjamin Fondane care s-a aratat multumit,sau chiar fericit sa vada ca este un spectacol extraordinar, si nu in ultimul rand George Banu care ne-a onorat cu prezenta si a zis ca este un spectacol bun... „Bravo”, a zis el, iar acel „bravo„ a insemnat mai mult decat aplauzele a 1000 de spectatori.

In ultimele zile am luat o hotarare, am jucat spectacolul afara, in fata Palatului Papilor, in miezul actiunii. Iar succesul a fost intampinat de aplauzele deschise si calde ale celor care au stat la spectacolul nostru. Am simtit intr-adevara atunci ca rasplata ne-am primit-o. Cu zambetul pe buze, cu transpiratia uscata pe piele, de la vant, cu buzunarele goale si cu sufletul deschis, am facut linia pentru aplauze si am primit ceea ce ne-am dorit. Satisfactia a fost inmiita, iar agonia si extazul de artist si-au atins apogeul.

Am plecat cu regrete de acolo, dar si cu multe castiguri. Regret ca nu am reusit sa aratam mai multor oameni ca avem cu adevarat ceva de impartasit, din toata inima, dar castigul cel mai mare a fost experienta de a face parte din unul din cele mai cunoscute festivaluri de teatru din intreaga lume.

Imi iubesc meseria si o urasc din toata inimioara mea!
Ironic nu-i asa?

Dupa o escapada in Franta (pt. 1)

Tic... tac... tic... tac...

Atatea nume, atatea vise, atatea momente, atatea senzatii si nimic nu ramane cu adevarat. Cu toate astea, pulsul inimii mele creste de fiecare data, la fiecare impuls vechi dar nou, printr-un flash palpabil de amintire carnala si orgasmica ce imi da sensatia ca traiesc dublu si acum si atunci. Dar nu... E doar o senzatie de care vreau sa scap si sa nu mai am vise si atingeri false. O alegere este definitiva, dar macar mi-am asumat-o? De ce acum pasesc cumva in adanc si ma scufund intr-o acra durere si speranta nefondata?

Dar cred ca sunt doar plictisita, si atunci cand nu am ce face patrund in adancul sufletului in cautare de raspunsuri si astfel zgarman in lucruri mai mult sau mai putin asezate. Asta sa fie raspunsul, si ma voi resemna cu asta pentru tot restul vietii mele, pentru ca o alegere e luata si nimic nu mai are cum sa ofere acelasi gust si aceeasi aroma unei ciorbe reincalzite.