Breakage

Breakage

vineri, 11 noiembrie 2011

In puii mei... de viata


Merg pe strada cu un gust acru in cerul gurii, cu un fior de spaima ce ma racaie pe cosul pieptului si cu un blocaj spre stomac. Nu, nu imi e firca de cainii care se pitesc dupa masini sau de hotii carora le sclipesc ochii cand vad firul alb de la castile care imi atarna din urechi. Spaima mea este mai mare.

A patruns in mine frica inadaptarii. Am auzit zilele trecute ca prima impresie pe care o las este de raceala. Sunt inchisa in lumea mea. Terifiata de ceea ce cred cei din jurul meu.

Am plecat, iata, pentru moment din lumea mea iubita. Dintre oamenii si gesturile pe care le recunosc, din tipologia sociala a artistilor. Am ajuns in televiziune. Am patruns in cel mai ostil mediu posibil. Unde ochelarii de cal sunt arma ideala, si mierea de pe buze se prelinge direct intre firele de par din dosul cel mai intunecat al corpului omenesc. Da, am intrat in alt sistem. Aici nu mai sunt pe teritoriul meu cunoscut, nu mai pot sa fac uz de cunostintele de peste un deceniu din domeniul pe care il iubesc si pe care l-am studiat. Si din aceasta cauza, pentru ca sunt carne proaspata de tun, credula, mieroasa, intelegatoare si calma, imi primesc cele mai multe mezeluri si de cea mai inalta calitate. Frigiderul meu este plin....

Pe platoul de filmari de la Romexpo, viata este... un delir. Crezi ca stii ce faci? Te minti singur. Am invatat la coregrafie cum se improvizeaza, corpul meu fiind un maestru al acestui siretlic. Mintea mea simte si crede cand corpul ii cere. Acum insa, corpul meu in pozitia de vertical drepti, simte cele mai cumplite incercari. Cand talpile iti frig si iti doresti 120 secunde de stat jos, cand ochii te ustura pentru ca lacrimile bat la usa, cand oamenii iti fac reprosuri pentru ineficacitatea de care dai dovada, si cand timpul este cel mai mare dusman al tau, atunci mai adauga si un strop inecator de improvizatie si ai reteta perfecta pentru un Asistent de regie la o emisiune de divertisment.

Da, frigul din Noiembrie imi este martor. Numai el stie cate lacrimi a uscat de pe obrazul meu...
Sa ma tin tare? Ce pot sa agat cand terenul de sub talpile mele este miscator, si necunoscut. Pas cu pas ma indrept spre ceea ce se numeste dezumanizare prin cariera.

Totusi am strans din experienta asta o manuta de oameni pretiosi, la care tin, si pentru care raman oricand pana la 4 dimineata la munca...


In imagine de la stanga la dreapta

Eu- pentru ca stau si ma uit ca puiu in calendar la toate chichitele din jurul meu si incerc sa ciugulesc tot ce pot si sa bag la stomacul creierului orice viermisor agitat

Emi- pentru ca el este cocosul din echipa

Crina- pentru ca este cea mai shmekera, care face pe „gaina nebuna” ca sa iasa totul bine

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Doi pe o banca... pe lemnul ei rece



Doi pe o banca? Ce este o banca atunci cand vietile a doua persoane se intersecteaza pe lemnul rece? Ce este lumina difuza a becului pe jumatate ars? Ce spun stelele cand vad ca milioane de oameni isi creaza vietile pe o banca?

Povestea asta nu e noua. Nimeni nu va spune ca acest spectacol este o inovatie. Nici nu vrem asta nu-i asa? Oglinda lumii se deschide pe scena mica a teatrului Metropolis cu spectacolul „Doi pe o banca”. Spiritul va fi inundat de emotii printr-o cale exterioara. Nu trebuie sa iubesti ca sa simti, nu trebuie sa plangi ca sa fii trist, nu e nevoie sa simti nimic atunci cand vii la spectacolul asta.... trebuie doar sa te regasesti.

Trebuie doar sa te deschizi si sa privesti un tot ce este usor crapat de glume, uneori prea triste ca sa nu fie amuzante. Intr-o lume in care vietile milioanelor de oameni se aseamana, iar povestea a doua persoane este povestea tuturor, parca nu te cheama sala asta goala sa intri, sa te asezi confortabil si sa vezi, o alta scena cu alte doua persoane. Dar de ce? Totusi de ce vii la un spectacol? Stii foarte bine ca scena nu iti aduce nimic nou, in viata, nu te duce spre lumi fantastice din viitor, nu te zguduie si nu te surzeste cu efecte sonore lucrate la ultima generatie in tehnologie... nu, pentru asta iti dau un sfat: MERGI LA CINEMA!

Dar vino la teatru atunci cand vrei ceva si nu stii ce. Aduna-ti mintile intr-o ora jumate de realitate. Sau imprastie-ti sufletul pe covorul rosu din teatru, dar nu cauta un motiv pentru care sa vezi spectacolul si povestea celor doua persoane care isi deschid sufletul si isi pun viata pe tava, intr-o noapte rece, dupa ore de munca acoperiti de masti si haine.

..............................................................................................................................................................

Unde este dreptatea in viata cand vezi ca cel pe care il ai in fata ta incearca sa se apere, incearca sa se ascunda, sa fuga sau sa rada atunci cand nu trebuie, cand chiar nu trebuie? De ce te-ai lasa atins de un strain atunci cand vezi in prima clipa ca nu este ceea ce iti trebuie? De ce avem rabdare si intelegere, cand vezi ca universul este impotriva acestor lucruri idealiste. Suntem secatuiti de carapacele pe care ni le punem si pierim in propriile minciuni. Este mai bine? Ne ajutam astfel?

Ce inseamna o palma? Un strigat? De ce sa ramai cand cel pentru care iti tresare inima se rasteste ca ai cumparat sosetele de o calitate inferioara? Detaliul, in viata, in respiratii, in cuvinte si in atingeri este singurul lucru care ne mentine pe o cale sigura, pe un drum greu de urmat. Tipa la mine, urla!!! Dar felul in care ma strangi de mana cand ma ameninti nu imi arata decat iubire...

De ce traiesti asa? DE CE REZISTI ASA?



DOI PE O BANCA
de Aleksandr Ghelman

Mihai Bendeac
Adela Popescu

regia: Emanuel Parvu

...la Metropolis (este un teatru)

marți, 11 octombrie 2011

Un ragaz pentru cealalta voce

Nu, hotararile pe care le luam trebuie sa aiba un motiv clar pe care sa il recunoastem in noi si pe care sa ni-l asumam. Nu stii ce vrei? Ai o idee pe care nu o vezi indeplinita? Analizezi orice lucru despicand firul in patru pentru ca ai impresia ca iti este mai simplu? Fa-o, dar nu face din analizele astea niste complicatii sau niste probleme mai mari decat sunt cu adevarat. Experientele din trecut sunt menite sa te ajute sa faci mai bine in viitor. Nu uita prince ai trecut si cum s-au raportat oamenii la alegerile tale. Desigur, nimic nu este la fel, nici o persoana nu reactionaza exact ca alta, asa ca nu cred ca poti sa iti dai seama care este alegerea cea mai buna fara sa nu te afunzi putin. Iar acum iti pun intrebarea: de ce refuzi ceva frumos? De ce crezi ca o persoana buna iti face rau? De ce nu crezi cuvintele ce ies pe gura si nu asculti bataile inimii... Parca a sarit o bataie, parca e mai simplu, mai simplu decat "buna ziua". Asculta-te...

vineri, 9 septembrie 2011

Reflexii involuntare

Incep sa redescopar lumea in care traiesc. Oamenii din jurul meu incep sa mi se deschida inca o data pentru ca le permit si vreau sa intru in lumea lor. Cand ai o relatie cu cineva, te concentrezi asupra acelei fiinte. Cauti sa iti dai seama de senimentele sale, de dorintele sale, de ceea ce ii place si ce nu, pentru ca acea relatie sa fie mai stransa. Insa din moment ce am inceput sa fac asta, trebuie sa recunosc si faptul ca m-am detasat de sufletele celorlalti oamei. Acum, dupa 3 ani de legaturi stranse cu persoane de sex opus, am redevenit singura. Sufletul meu incepe sa caute hrana, si sa se agate de alte suflete solitare. Astfel incep sa gasesc amanunte in comportamentul celor din jurul meu, in micile lor placeri, in ceea ce prefera sa bea, in locurile pe care le frecventeaza, chiar si in profilurile superficiale de Facebook. Pentru ca desi ceea ce vedem este o scoarta de piele si o fata zambitoare, oglinda sufletului ete deschisa pentru orice privitor care se poate pierde in ea... "-Deci mi-ai vazut mizeria... -In aceeasi masura in care mi-ai vazut-o si tu"

duminică, 26 iunie 2011

Jurnal de bord

Se zice ca atunci cand esti singur e cel mai bine si usor sa iti descoperi adancul sufletului. De obicei scapam usor de problemele care ne bantuie. Plecam in oras, iesim cu prietenii, ne uitam la un film, citim o carte incitanta, vorbim cu diferite persoane... Insa ce se intampla daca nu avem nici una din aceste variante si nici ceva nou ce am putea sa incercam.

Descoperim ca suntem izolati de o folie transparenta ce ne separa de restul lumii. Cand ramanem doar noi cu incapacitatea de a mai putea face ceva, se intampla lucruri ciudate. Ganduri noi, sau vechi ne napadesc constiinta.

Acum am impresia ca sunt miliarde de oameni, si eu, fara nici o legatura. Sunt singura. Sunt intr-o casa veche, cu obiecte multe si vechi, asemeni unui muzeu cu lucruri marunte si vintage. Lucruri menite sa faca un om sa uite de singuratate. Gazda mea este un barbat a carei sotii a murit acum 20 ani. Copiii sai au alte familii, alta viata. El e singur printre mastile, plantele, ingerasii, tablourile, pozele, obiectele, statuetele... sale. Eu ocup o camera destul de mare. Pereti albi, oglinzi pe pereti, tablouri mari cu natura vie sau moarta, un pat imens de doua persoane, un calculator, doua telefoane prafuite, si o carte citita...

Sunt singura. Cand nu sunt la sala, la repetitii sau la spectacol, in lumea asta noua in care ma aflu eu sunt o persoana trista. Oamenii de aici sunt reci si greu reusesti sa porti o conversatie banala si sincera cu ei. Zambetele lor sunt aplicate pe fata ca sa poata ascunde gandul din spatele mastii: „sunt o persoana draguta si antrenata sa inteleg toate defectele celor din jur, abia astept sa ma intorc acasa sa ma pun la gatit si sa fac briose... oare ce sa pun in ele de data asta?”

Tot ce imi doresc este sa vorbesc cu cineva... sa ies la un latte si sa rad despre porcarii...

Asta e gandul sincer din spatele unui artist in alta tara... cel putin primele 3 luni. Azi sunt in Germania, peste 3 zile ma mut in Portugalia, cu gandurile mele cu tot.

duminică, 29 mai 2011

verde in fata


Acum trei saptamani am avut premiera spectacolului „Rebecca” la TNO. Cu trei zile inainte am primit un telefon din alta tara. La capatul celalalt al firului era coregraful Massimo Gerardi care ma intreba daca vreau sa fac parte dintr-o companie din Germania, undeva pe langa Frankfurt intr-un orasel numit Giessen. Am zis da... In 5 zile am plecat din tara. Asa ca acum ma aflu intr-o zi de duminica seara in acest mic oras pana la sfarsitul sezonului. Pregatesc aici un alt proiect alaturi de Massimo numit Puppentanze (Puppetdance), si un alt spectacol deja al companiei, Sommernachtstraum (Summer night dream).

Acum o saptamana am primit un alt telefon de la coregraful companiei Vortice Dance care ma intreaba de asmenea daca vreau sa fac parte din turneul cu spectacolul Dracula pe care o sa il aiba in toamna in Brazilia. Am zis da... inca astept sa iau legatura cu el.

Acum 5 zile am aflat ca sunt exmatriculata din Universitatea Nationala de Coregrafie „Ion Luca Caragiale”. Nu am primit nici un preaviz... Am avut doua premiere acest semestru si trebuia sa fac rost de o foaie de la teatru care sa ma ajute sa imi motiveze absentele, insa nu am apucat pentru ca nu am avut timp sa fac altceva decat sa frec salile de repetitii si scena teatrului. Cand am terminat deja era prea tarziu pentru ca eu sa mai pot sa fiu un absolvent al acestei facultati... pare corect?

Acum sunt aici si am amintiri de la prima mea experienta cu o companie: coregraful era intr-o relatie cu o dansatoare din companie, acum directoril/coregraf este si el intr-o relatie cu o dansatoare. Actele pentru contract sunt multe si inca nu am reusit sa inchid cum trebuie tot acest demers. Sunt singura in timpul liber si nu am ce sa fac decat sa ma plimb pe strazi si sa invat fiecare colt din oras. Limba nu o cunosc si ma inteleg cum pot cu vanzatorii. Din fericire aici este un oras cu universitati si oamenii sunt obisnuiti cu studenti straini din toate colturile lumii. Ma uit prin magazine si fac comparatii cu ceea ce gasesc pe acasa. Ma plimb prin supermarket incercand sa gasesc produse pe care sa le consum pentru ca pe ambalaj nu scrie in engleza... normal.

Vremea e frumoasa si ma ajuta sa trec mai usor peste aceste detalii care ma fac sa ma simt cu atat mai departe de lucrurile pe care le cunosc si de oamenii cu care obisnuiam sa ies.

Pe internet/ facebook, ma intalnesc cu oamenii pe care ii cunosc, insa nu vorbim, pare ca nu avem ce sa vorbim, parca nimic nu se schimba cat nu sunt acolo, insa stiu ca o sa ma intorc si trebuie sa aflu destule lucruri.

Ma simt ca acum 4 ani... tocmai terminasem liceul si am plecat din tara, acum tocmai am terminat-o cu facultatea si am plecat din tara. Atunci am avut de ales daca sa raman si am zis ca vreau sa ma duc sa ma fac coregraf, dar acum am de alse si nu stiu ce sa fac.

Cine stie ce se intampla cu o persoana care nu stie ce vrea?

Dar sa va povestesc cum e pe aici in companie. Pai sunt 6 baieti, 6 fete, un asistent coregraf/dansator, un coregraf/director, momentan 2 coregrafi invitati: Massimo si Leszek Stanek... si eu. dintre toti acesti 10 barbati, 7 sunt gay... fetele sunt normale hahaha. Directorul e combinat cu o dansatoare si ii face toate poftele. E asistent coregraf la proiecte, merge la festivaluri de dans ca invitat reprezentant al companiei, este pe toate afisele cu spectacolele companiei... si multe altele. Exista si aici fata care le stie pe toate, fata de gasca, fata cea mai fata, fata care se intelege cu baietii, fata tacuta, fata cea mai mica si cea mai tanara, cat si cea mai buna din companie. Exista relatii ascunse de dragoste intre baietii din companie, insa nimeni nu trebuie sa stie. Ranchiuna, barfa, invidie, raceala intre oameni, lacrimi... Da oameni buni, astea sunt peste tot in lume. De la Romanica pana aici si pana mai departe, toate astea exista.

Eu ma inteleg foarte bine cu cea mai tanara fatuca de aici, imi aduce aminte de mine cand am parasit prima oara tara. Eram tacuta, dar ea nu e, eram speriata ca nu ma place coregraful, dar ce sa mai, asa sunt si acum.

Pe de alta parte asta nu conteaza prea mult pentru ca am sa plec in cateva saptamani si o sa iau si asta in bagajelul meu de experienta. Dar ce inseamna sa fiu dansator aici? Inseamna munca si inseamna raceala. Inseamna sa te trezesti la 8 dimineata in fiecare zi, sa ajungi la 9.30 la studio, sa citesti programul pe ziua de azi, afisat frumos in fiecare dimineata. Inseamna sa faci studii zilnic la 10 dimineata, si inseamna sa anunti de fiecare lucru care te doare sau te supara. Inseamna sa semnezi multe lucruri, sa fii atent la detalii pentru ca nu stii cum ti-o iei. Inseamna sa trebuiasca sa cunosti ce e bine in compania repsectiva ca sa nu fii exclus de la inceput. Inseamna sa stii ce place si ce nu, ce e bine sa faci si ce nu, ce e bine sa iti placa si ce nu. Inseamna sa te bagi sub pielea lor ca sa poti sa ai cu cine sa iesi la un suc si sa razi la glume si la nimicuri cu asistentul coregraf cu fata de claun. Transpiratie, respect, tacere, munca, munca, munca. Apoi pe la 10 noaptea ajungi acasa, faci un dus, te uiti la un episod din Grey's Anatomy si adormi intr-o casa care nu e a ta. Dar e a ta pentru o luna, doua, trei....

Singuratate in societate, asta inseamna o companie de dans.

Dar asta e viata de dansator. Daca ai noroc nu esti asa panicat de faptul ca viata de astist dansator e scurta si nu prea ai ce sa faci dupa ce iti inchei lupta cu scena. Eu sunt putin cam panicata... dar nu am ce face pentru ca nu stiu ce imi rezerva viitorul. Pentru moment ma zbat sa gasesc oportunitati, sa cresc in tehnica, sa imi mentin corpul la o greutate cat mai mica si sa mai fiu si sanatoasa. Acum am ce face, dar timpul trece ca o sageata, ca un frison, si te trezesti cu prea mult umblat prin lumea si fara o casa si un om la care sa te intorci. Nu exista multi care sa te astepte. Dar daca iti place, daca iubesti arta asta. Daca iubesti scena si durerile cat si placerile sale nu te lasi. Stai ingur, si te uiti la poze, dar maine stii ca o sa fii in sala de dans iar poimaine o sa ai spectacol alaturi de dansatori din celelalte colturi ale lumii care sunt in aceeasi situati ca si tine, dar nimeni nu o arata pentru ca nu ai voie sa fii slab.

Ne luptam pentru supravietuire. Cat si pentru bani. Pentru hrana sufletului cat si hrana pe care o consumi zilnic dar pe care trebuie sa o cumperi cu banii pe care ii muncesti.

Si inca ceva, nu imi place sa tin secrete asa ca am facut publica plecarea mea din tara pentru ca nu pot sa ma leg de un teatru din tara.... pentru ca as muri de foame. Foame si regrete.

Dar ma intorc, pentru ca nu am incotro... contractele expira.

duminică, 24 aprilie 2011

Asteptand-o pe Rebecca


Pentru o megalocladire este nevoie de o baza „megalorezistenta”. Pentru a realiza aceasta structura imensa ai nevoie de niste oameni mici cu suflet mare, rabdare si daruire. Dar cum structurile noastre au la baza niste viermisori ce rod fiecare bara de rezistenta, nu cred sa reusim sa construim ceva cu adevarat spectaculos. Minunea face ca din putinii oameni cu putina daruire sa iasa uneori „piese” de rezistenta.

Ma pregatesc pentru o alta opera de arta. O noua piesa va poposi pe una din scenele teatrului Bucurestean in speranta ca lumea spectacolului viu se va imbogati cu inca doua ore de repaos din stresul cotidian de cateva ori pe luna.

Spectacolul in discutie este un musical ce are milioane de fani in toata lumea, sute de reprezentatii cu casa inchisa ani intregi prin teatrele din Europa, iar in toamna se asteapta premiera pe Broadway. Din fericire noi le-am luat-o inainte.

Astfel pregatirile pentru musicalul REBECCA sunt in toi. Inca din luna Martie artistii ce asigura bunastarea spectacolului lucreaza de dimineata pana seara, iar departamentul coregrafie nu a avut weekenduri libere pentru ca ne lasam digerati de maruntaiele acestei megastructuri.

Asa ca as vrea sa dau la o parte vorbele nepotrivite, plictiselile, glumele proaste, privirile acre, gospodinele cu papuci, reviste de scandal si ziare gratis din sala de repetitii care mai ridica vocea la nivel de soprana, si caut sa vad peste nivelul de viermuiala de la baza structurii. Caci stim cu totii ca fiecare corp are virusii sai fata de care actionam diferit. Asa si noi avem de ales intre a trai cu acestia sau a-i dociliza cu medicamente.

Sa asteptam, deci, cu calm premiera acestei lucrari pe scena Teatrului National de Opereta „Ion Dacian”, insa cu toata libertatea va indemn sa dati buzna buluc la casa de bilete...

„Rebecca”

-musical scris de Michael Kunze după nuvela cu acelaşi nume de Daphne du Maurier

-muzica spectacolului Sylvester Levay, laureat al premiului Grammy
-regia este semnată de Attila Beres, regizor al Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta
-coregrafia Akos Tihanyi (Ungaria).

vineri, 28 ianuarie 2011

Praf de luna prin visele mele...

Ce faci cand venele iti pulseaza cu sange ca si cand corpul tau ar avea de suportat o cursa de formula 1 si caldura se ridica asemeni celei de pe soseaua infierbantata de la cauciucurile topite?

Cum ma ajut sa trec peste o agitatie care ma gadila pana la capatutl degetelor si inapoi? Tu cum te relaxezi? Cand limba incearca sa se plimbe pe cerul gurii insa cuvintele nu ies de inclestarea maxilarelor... Cand simti ca pieptul se strange apasat de greutatea unui alt corp... adanc. Inima pulseaza, dar ritmul este sarit, este acelasi, dar mai usor si mai agitat in acelasi timp?

Cum se inteleg oamenii pe ei insisi mai ales cand intrebarile sunt prea multe si prea rapide si cu o lipsa totala de raspunsuri? Cum te intelegi pe tine insuti si cum treci peste o astfel de dilema... multipla ca sa ii zic asa? Somnul sterge memoria sau calmeaza pulsatiile inimii? Muzica imi linisteste sufletul sau ma face sa ma gandesc la alte lumi, alte lumini... Noaptea este o zona prea periculoasa pentru mine, nici eu nu ma mai inteleg. Bine ca vine dimineata si orele ocupate ma aduc cu picioarele pe pamant. Nu am nevoie de drog, caci luna este praful meu iar stelele mi-l presar... Sunetele masinilor imi canda un cantec de leagan iar luminile ferestrelor din blocul de vis-a-vis ma mai gadila pe pleoapa cand fac pauza de vise.


Acum e frig.... prea frig pentru un rac. Stau cu caciula si cu fularul la gat, sub plapuma consumand caldura iubitului meu, insa nu imi ajunge, caci dimineata e intotdeauna rece, ziua are grija sa ma faca sa uit de intuneric, insa nu scap de niciuna din ele.

Nu m-am calmat, nu mi-e mai cald, nu am raspuns la nici o intrebare.

luni, 24 ianuarie 2011

La repetitii pentru „Maria de Buenos Aires”



„Maria”... rolul unei curvistine argentiniene. Viata chinuita de femeie platita pentru ora de sex.

In aceasta piesa de Tango-operita, Maria este sufletul si amintirea acestei curve care a simtit ce inseamna dragostea adevarata, a avut un copil cu barbatul pe care il iubea si a murit in chinuri pe un pat de spital. Acest suflet a fost atins de mana masculina de la o varsta la care fetele abia incep sa isi dea seama ce inseamna sa fii posesoarea sexului frumos in lumea asta. Povestea Mariei este povestea tragica a multor femei in zilele noastre, care spre deosebire de ea nici macar nu au privilegiul sa traiasca o idila de amor si sa aiba un copil cu barbatul iubit. Aceste femei sunt chinuite si de multe ori sfarsitul lor este mai mult decat tragic.

Ca multe alte piese de teatru si povesti, „Maria de Buenos Aires”, desi are un final si un subiect trist, frumusetea muzicii compusa de Piazzolla si infrumusetarea interpretarii fac de multe ori sa dispara aceasta realitate cruda, iar publicul se ridica in picioare la final cu zambetul pe buze datorita ingeniozitatii artistilor si a compozitorului. Poate o lacrima si un suspin pentru sufletul Mariei, vor curge de-a lungul spectacolului, insa rezltatul este un spectacol „FRUMOS”.

Oare asta vroia Piazzolla?

Ora 11.00 am intr-o zi normala de repetitii pentru „Maria de Buenos Aires”. Lumea este pregatita si incalzita pentru repetitii. Coregraful, Mario Radacovsky este in permanenta plin de energie si cu idei vesnic noi. Coregrafia este un vis. Baietii si fetele intra incet in atmosfera de spectacol. Ne imaginam cu totii cum o sa fie pusa coregrafia pe scena, cu decoruri cu costume si toate cele pentru un spectacol ce se prevede un succes. Nu e niciodata usor. Febra musculara inca o am in corp si glezna stanga ma doare, insa nu bag de seama. Nu am voie.

Vine cipa cand unim momentul de tuti cu perechi, sau grup de fete ci grup de baieti si in final unite cu duetul solistilor. Acest duet, privit pentru prima oara este inampinat cu lacrimi si suspine... este atat de frumos incat nu iti vine sa crezi ca este montat abia cu doua zile in urma, iar solistii inca sa mai impleticesc in insiruirea miscarilor.

ESTE ATAT DE FRUMOS...

Insa ceva ma framanta. Oare frumos este cuvantul cautat? Oare frumoasa este povestea lor de dragoste? Povestea Mariei? Tind sa cred ca puritatea si perfectiunea cu care este interpretat rolul Mariei nu prea are ce sa caute in poveste, decat in momentul cand cei doi isi jura dragoste si recunosc ca deja nu mai este un joc de cucerire intre cei doi ci pura iubire. Cum poti realiza aceasta transformare de sentimente intr-un duet de 5 minute? Cand se realizeaza aceasta transformare?

Datoria noastra este sa punem in scena o poveste verosimila si sa interpretam un rol fara cuvinte. Datoria mea este sa ma transpun in acest rol si sa cred ceea ce fac si ce simt inainte sa creada privitorul. Un dans in care este interpretat un rol este de doua ori munca pe care trebuie sa o depun. Orice miscare are un inteles, orice privire si orce moment cu ochii inchisi cand Poetul meu iubit ma ridica si ma muta de pe un picior pe celalalt. Intr-o milisecunda un impuls visceral imi conduce corpul catre realitatea pe care mi-o creez pe miscarile impuse de coregraf.

Eu nu vreau sa arat privitorului povestea Mariei pe o coregrafie frumoasa, eu vreau sa arat publicului tragedia Mariei pe fundalul coregrafiei lui Mario. Calitatea miscarii face spectacolul usor de privit, insa intelesul si durerea nu trebuie sa alunece pe lang aceasta cortina ce se deschide si se inchide la comanda masinistilor platiti.

Nu, eu nu sunt Maria, nu am rolul ei si nu voi aparea pe scena ca Maria, insa misiunea mea este ca in sala de repetitii sa ma transpun si sa imi duc misiunea la bun sfarsit. Acesta este rolul meu de la 11.00, pana la 19.00, de marti pana sambata, pana la premiera din 8 Martie 2011.

„Maria de Buenos Aires”
-spectacol de teatru-dans pentru Teatrul National de Opereta „Ion Dacian”.
Muzica: Astor Piazzolla
Regia si Coregrafia: Mario Radacovsky
8 Martie 2011

Sylvie... wannabe


„Sunt o diva, sunt lebada perfecta”, ar trebui sa isi zica fiecare balerina ce primeste aplauzele de la finalul spectacolului care a marcat istoria artelor: „Lacul lebedelor”. Dupa ce termina de primit aplauzele, „drogul” oricarui artist, balerinele se indreapta rapid spre cabinele de proba isi scot poantele din care iese durerea si sangele degetelor strivite, se imbraca rapid, si pleaca in frig, acasa la oamenii normali care doar cu o educatie usor cultivata pot intelege prin ce trec aceste fiinte uitate de timp.

Stiati ca in secolul XXI mai exista suflete care traiesc cu trei secole in trecut? Nu sunt oameni care sufera de o boala sau salbaticii care inca nu au descoperit tehnologia din zilele noastre, pur si simplu sunt niste fapturi care au ales un drum pe care un om slab de inima si suflet nu poate sa il urmeze. Insa cum ajunge aceasta faltura in starea asta?

Viata unei balerine incepe cam cand un copil normal se joaca cu puta in nisip sau cu papusile din plastic cu fata unei fete in jur de 23 ani, perfecta. Copii baletului sunt deja pe scena, cu machiaj, cu rochite cu floricele, printisori si papusele care se joaca sub privirile parintilor insetati de povestea copilului care urmeaza sa ii traiasca viata, sau a celor care isi impodobesc plodul pentru ca considera ca asta vrea si el. Poate ca vrea, daca e crescut astfel.... Insa copilul balerina este de multe ori privat de joaca din spatele blocului cu ceilalti copii datorita repetitiilor pentru spectacolul mult asteptat.

La scoala un copil balerina incepe sa se chinuie de la varstele de 10-12 ani, nu mult peste pentru ca risca sa piarda cativa ani de munca pe care i-ar putea petrece rupandu-si tendoanele si articulatiile genunchiilor si ale gleznelor. Adica lucrand la „ics” (la genunchi) si „labute” sau „cou de pied” (la varful ala care trebuie intins pana ajung pernitele la pamat).

Inca de acum un copil este luat la ochi de catre specialistii care il fac ori gras, ori „daca dai inca 1-2 kile jos esti foarte bine”, ori e bine (adica piele si os. Inca de acum incep copiii sa isi puna probleme: sunt grasa, uite sunca, uite colaceii, uite pulpitele...

Mmergem cu cativa ani mai tarziu cand copilul balerina nu mai este copil, ci a ajuns o fatuca la 16 ani care deja poate sa fie vedeta pe marile scene ale lumii. Un asemenea suflet deja nu mai intelege ce inseamna sa chiulesti de la ore, sa faci cioace profesorilor, sa fugi de acasa ca sa joci lapte gros, sau „cum se numeste jocul ala cu ascunsul?”. Copilul asta isi coase singur bentitele de la flexibili (ciupicii aia moi din picioare) si elasticele de la poante, care trebuie sa vina manusa ca altfel ranile se fac si mai mari. In aceasta faza deja invidia, ura, ranchiuna, dorinta de a se autodepasi si de a-si depasi colegii este la ordinea zilei. Idolul unei balerine la aceasta varsta arata ca un extraterestru cu maini si picioare mai lungi decat normal, cu picioare care trebuie sa atinga crestetul capului la spate si urechea stanga cand ridica piciorul drept pe lateral... Sa luam spre exemplu minunata, excelenta, fascinant de ciudata Sylvie Guillem. Tot respectul meu pentru ea, insa nu poti sa fii ca ea daca nu esti nascut cu astfel de date.

Perfectiunea... trebuie sa fiu perfecta... trebuie sa imi iasa piruetele, trebuie sa ridic piciorul, trebuie sa sar de 100 ori, sa fac abdomene, sa nu imi misc bazinul sa nu ma cocosez, sa nu topai, sa nu ma uit in jos, sa nu ma trag de bara, sa nu indoi genunchii, sa nu inchid genunchii, sa nu ridic umerii, sa nu respir pe burta, sa nu incordez palmele si ceafa, sa nu... sa nu ... sa nu.... si pe langa astea sa fiu slaba ca o tija. Femeia snur...


Dupa liceu balerina intra in teatru, in opera sau pleaca din tara pentru alte teatre... sau se lasa de dans.

In teatru ajunsa se confrunta cu angajatii vechi. Aici se integreaza greu pentru ca se confrunta cu femei care sunt angajate si continua sa apara pe scenele teatrelor pentru ca au impresia ca o sa le hraneasca pana la adanci batraneti, si uita ca meseria asta este pentru fete tinere, pline de energie si care inca gusta din ceea ce se numeste arta si viata pe scena.

Ce inseamna sa fii balerina? Ceea ce am scris mai sus sunt niste fleacuri. Cu adevarat sa fii balerina inseamna sa fii fericita in lumea pe care ti-o creezi si sa fii impacata cu faptul ca viata ta este teatrul si scena, iar timpul liber ti-l ocupi band un ceai la terasa din apropierea casei tale pentru ca nu ai timp sa faci altceva. Cantina operei iti este a 2-a bucatarie iar canapeaua cabinei este al 2-lea pat...

Consider ca o balerina care face asta pentru ca a fost invatata de mica si altceva nu stie, ar trebui sa se lase de meserie pentru ca o va manaca de vie. Acum sunt o multime de fete care plang in spatele cortinei, si noaptea in pat pentru ca simt ca viata nu este ceea ce si-ar dori sa fie. Sunt o multime care inca considera ca sunt prea grase desi nu mai e nimic pe trupul lor sa le faca sa para a femei, si se autodistrug datorita unei idei prostesti bagata cu de-a sila de profesorii inconstienti din licee. In teatre vietile oamenilor se impletesc ca intr-o „casa cu lumini rosii”. Mi se face sila cand aud ca putinii barbati din teatru iau la rand balerinele si formeaza tot felul de povesti fara sfarsit. Impletiri de iubiri false si ridicole plutesc deasupra salilor de balet ca o ceata invizibila ce ii priveste pe toti...

In fine, as vrea sa transmit un mesaj balerinelor care sufera si se chinuie fara rost pentru ca au inteles viata asta altfel de cat trebuia:

Fatuci dragi, eu respect din tot sufletul un om care munceste, care are un scop si trage de el pentru a-si atinge idealul, insa nu am pic de respect pentru un am care se chinuie pentru motive care distrug. Nu am respect pentru fetele care nu se vad in oglinda ca arata ca un schelet ce pentru printii din povesti pare putin scarbos, si care nu pot sa inteleaga ca o supa calda dupa spectacolul de seara sau dupa repetitiile obositoare, nu are cu ce sa strice, ba chiar mai mult este sanatate curata pentru ca corpul are nevoie de iubire si de ingrijire ca sa te tina pe piciore cand ajungi prim solista. Nu va mai inchideti in voi, pentru ca viata asta, asa cum o avem merita traita. Merita sa riscati si sa iubiti. Nu te mai considera balerina daca te duci la repetitii si apari pe scena cu grija copilului, a sotului si a porcului pe care nu l-ai pregatit pentru sarbatori. Sau pentru hainele din masina de spalat sau pentru ce fel de mancare sa pregatesti diseara.

Daca nu esti o persoana visatoare care se dedica scenei si vietii de artist nu esti facut pentru asa ceva... Nu te mai chinui, nu fi o balerina pentru ca asta nu este o meserie, este o arta, iar arta nu iti da de mancare.... sau ai uitat?

Nu iti mai privi colegele ca pe niste viermi scarbosi care par sa vrea sa iti faca rau sau sa iti ia locul pe scena, asta este viata de artist, cauta sa te depasesti si fii impacata cu tine, in loc sa critici si sa arunci cu venin pentru ca asta te injoseste si mai rau. Nu mai esti un suflet care merita sa apara pe scena si sa fie apreciat de public daca in viata ta personala nu dai dovada de respect si autodisciplina... Nu ma intereseaza viata pe care o duce un artist, mizera si fara viitor, daca vrei sa faci arta iti asumi si mergi mai departe pentru ca nu meriti sa te consideri balerina daca nu te detasezi de banalitatile si mizeriile societatii.

marți, 18 ianuarie 2011

...acum... Maria




Nu am nimic important de zis...

Viata mea merge mai departe desi lucruri aparent marunte se insira pe siragul de margele al sortii ce atarna de gatul unei prostituate de Buenos Aires. Poate la un moment dat o sa dau de acea piatra pretioasa din mijlocul siragului, insa acum bilutele de plastic isi schimba doar culoarea si forma.

Noi spectacole se ivesc in calea mea si ma leaga tot mai mult de tarisoara asta seaca si trista... cel putin in materie de dans e nula. Bine ca mai apare ca un ecou cate un coregraf strain care sa ia la palme performerii si artistii romani. Nu am sa raman aici, nu imi dau singura cu ciocanul peste degete, doar nu sunt proasta. Insa recent am primit ocazia sa lucrez cu un om deosebit.

Mario Radacovsky, suna cunoscut? Inca nu, desigur, insa este un om care vine in tara cu aerul proaspat de strainatate. Monteaza acum spectacolul „Maria de Buenos Aires” la Opereta Romana, si in curand o sa avem ocazia sa ne bucuram de acest spectacol cu toate ingredientele sale.

Pana atunci, sudoare...



...va urma...