Breakage

Breakage

joi, 13 septembrie 2012

Liceul de Coregrafie asa cum il vad eu... acum

Facebook. Reteaua de socializare si cel mai mare portal de stiri si barfe al lumii. Aici aflu toate noutatile, pe care vreau sau nu sa le stiu, si stau la curent cu toate experientele, dintre cele mai indetaliate ale oamenilor pe care ii cunosc... sau nu.

Tot aici stau la curent si cu un loc in care mi-am petrecut copilaria. In care mi-am foarmat bazele si cultura generala, in care mi-am facut prieteni si in care am petrecut tot timpul de la varsta de 12 ani, pana la 18 ani. Cand am iesit de acolo, m-am simtit o mica salbatica, necunoscatoare a lumii in care traiam cu adevarat.

Liceul de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucuresti, este acel loc pe care nu il voi uita niciodata. Asemeni casei in care am copilarit pana la varsta de 12 ani. Acest loc a ramas neschimbat in toti acei ani. Insa acest lucru ma intristeaza. Acest loc a ramas neschimbat si dupa acesti ani. Au trecut 5 ani de cand am iesit absolvent al liceului, si trebuie sa spun, cu tristete, ca nu s-a schimbat deloc.

Probabil din cauza claselor si a bancilor ce au tocit coatele hainelor si calcaiele pantofilor nostri, si au reusit cumva sa se pastreze lucioase. Sau a coridoarelor cu peretii albi a caror var este perfect curat, pastrat astfel de elevii fantastic de cuminti si domestici ai acestui liceu.
Probabil pentru ca profesorii sunt aceiasi de ani si ani de zile, ramasi neschimbati datorita rutinei pastrate cu cea mai mare strictete. Poate ca asta face totul sa mearga asa cum merge, neschimbat... Dar cred ca tocmai asta este problema.

Toti cei care am parasit Liceul de Coregrafie, am dat cu nasul de o alta lume, in care a trebuit sa o iau de la inceput. Doi ani de zile am invatat cum sa ma comport ca un tanar al societatii moderne, si am constatat ca pana in ziua de astazi, doctrina liceului mai are inradacinate ite ale mentalitatii sale. Cel mai bun lucru cu care am plecat din liceu a fost autodisciplina.

As vrea sa spun intr-un mod cat mai clar, fara sa ranesc sau sa jignesc pe cineva, ca imi doresc sa aud lucruri de bine despre liceul meu de coregrafie, insa tot ce trece pe la urechile mele, sunt vesti triste despre cum nu sunt bani, cum nu sunt profesori noi si cum nu prea exista viitor pentru liceul acesta.

Totusi stau sa ma gandesc: oare de ce, din atatia elevi ce au absolvit, nu se gaseste niciunul dornic sa ajute sau sa intre sa improspateze atmosfera? De ce tot suntem atat de distanti si reticenti?

Am doua variante: ori suntem atat de terifiati sa revenim in acea institutie din cauza experientelor neplacute, ori cineva ne tine departe si nu permite/primeste pretendenti si idei noi pentru aceasta masinarie indoctrinata.

In ambele cazuri, cred ca nucleul problemei nu sta in profesori sau elevi, cred ca vine de undeva mai adanc implementat in madularele sistemului.

Dar chiar si asa, trebuie doar sa se vrea, iar o mica schimbare ar putea sa ajute.

vineri, 10 august 2012

Valoarea roz-ului

Cred ca ai nevoie de o poveste ca sa poti sa pleci din locul in care ti-ai facut prieteni, in care ai copilarit, unde ai crescut si in care ai familia.

Multi oameni au o tendinta de a-si face anumite mici rutine si de a se linisti cu anumite ganduri marune. Explicatiile vin pentru noi numai pentru a ne aduce mai aproape de lucrurile pe care nu le intelegem. Astfel eu incerc sa imi explic de ce ai alege sa te muti intr-o tara europeana asa rece si curata? E doar o intrebare, insa de cele mai multe ori pentru majoritatea oamenilor banii nu mai au nevoie de nici o explicatie. Cred insa ca daca avem putin ingaduinta putem sa acceptam ca tara noastra nu e asa rea, e doar „murdara”... da, asta e cuvantul

Iata ce trebuie sa facem daca vrem sa facem ca tarisoara asta sa fie mai EU

1. Iti vei lasa geanta, ghiozdanul, poseta, hainele prea mari, papornitele si alte chestii, pe jos in locuri unde nu gasesti agatatoare.

2. Te vei aseza pe jos oriunde gasesti cu ochii, pe strada, pe bordura, pe iarba, pietris, optiuni sunt unde vezi cu ochii.

3. De vrei, umbli descult pe strada, fie ca esti imbracat in rochita de seara, fie pantaloni sport, sau orice alta tinuta obisnuita de zi.

4. Destul de nationalist incat sa accepti dublarea tuturor filmelor in limba ta. (Inchipuie-ti glumele lui Johny Depp in Piratii din Caraibe in limba germana, in cazul nostru romana)

5. Sa nu uitam de cel mai bun prieten sau macar unul din prietenii tai este „altfel orientat sexual” / pentru ca toata lumea intelege libertatea tuturor...

6. Vei plati taxe in valoare de 1000 euro printre care taxa pentru religie, pentru gunoi, pentru animale, pentru femeia care curata blocul... si altele... multe altele

7. Vei suporta amenzi enorme daca incalci mici reguli de circulatie rutiere sau daca arunci un pahar de plastic in pubela pentru hartie.

8. Asigurarile de orice fel sunt absolut obligatorii, altfel nu esti angajat, nu ti le va plati nimeni.

9. In cladiri cu mai multe apartamente ai voie un numar fix de petreceri in care sa poti face galagie. Spre exemplu ai 3 oameni in falilie ai voie 3 aniversari si cam inca 2 pentru orice alt ceva.

10. Nu parchezi unde nu trebuie!

11. Ai voie si chiar succes daca dai in judecata o persoana ca te-a atins in mijlocul de transport in comun, cat si o firma daca ti-a vandut un produs stricat sau expirat.


Lista poate sa continue cu multe maruntisuri de acest gen. Dar noi daca ne dorim sa traim la nivel UE, avem nevoie de o altfel de educatie... sau mai bine zis AUTOEDUCATIE, pentru ca a merge descult pe strada in rochia de seara alaturi de prietenul gay, si a plati taxele europene, chiar trebuie sa mearga laolalta intr-o tara civilizata.



Imi lipseste luminita de la capatul tunelului

Nimic nu ma inspaimanta mai tare decat nesiguranta.

Incertitudinea pe care o port cu mine pretutindeni, ma bantuie, iar in cele mai nepotrivite momente ma mai ciupeste de obraz si imi zice: "Si? Care sunt planurile? Cum stam? Ce urmeaza sa facem? Cum procedam?" In cele mai proaste zile imi aduce aminte ca lucrurile se pot inrautati, si astfel nu ma lasa sa ma bucur cu adevarat de ceva, pentru ca ma pune in garda.

Cand sunt mai stapana pe mine si simt ca imi curge putere prin vene, nu sange, acest animal chinuitor ma aduce cu picioarele pe pamant, pentru ca what goes up, must come down.

Astazi am avut o mare cadere din turnul de fildes, si simteam nevoia sa ma agat de ceva, de cineva, de o idee sau macar de un plan. Ceva care sa ma faca sa imi aduc aminte ca am pentru ce sa merg mai departe... Dar nu am gasit, si prin urmare ma prabuseam... din ce in ce mai mult. Pana cand mi-am adus aminte de ceva, de cineva. Mi-am adus aminte ca exista o persoana stabila, din cate observ, care a fost si este langa mine. Fizic, locuim impreuna, iar aceasta persoana este singurul lucru de care am putut sa ma agat, pentru cateva minute, ca sa pot sa ma destainui si sa imi plec capul pe umarul sau.

Pentru ca de ani de zile traiesc pentru si prin lucruri marunte, de cand visul din copilarie s-a materializat si am realizat ca nu era cel mai bun lucru pentru mine, de multe ori aceste maruntisuri par simple sclipiri in negura numita viata. Iar cand luminitele sunt prea departe, ma afund o perioada...

joi, 1 martie 2012

Ce inseamna de fapt sarbatorile astea chitcioase

Sunt dependenta... Am si eu viciile mele, mai marunte, dar sunt ale mele si asta ma defineste ca om.

Este 1 Martie. In teorie a venit primavara, insa nu stim daca s-a speriat totusi ursul de umbra. Este o zi in care toate femeile vor fi pupate pe obraz, vor fi bagate in seama, vor avea un plus de atentie. Este o zi in care ciudata care sta rezemata de perete, in lumea ei, cu telefonul la ureche, o sa primeasca un ghiocel de la colegii sai cei simpatici.

Baietii incatusati de obligatiile unei relatii vor trebui sa se dea peste cap sa gaseasca acel martisor perfect pentru iubitele lor, sperand ca o sa treaca teferi de aceasta zi cumplita.

Eu, ca multe alte fete, mi-am primit cadoul. Am prmit o oaie... se pune in piept. O sa ma etalez cu ea mai mandra ca regina Angliei. Totusi bucuriile cele mai mari inca mi le ofer eu. Acestea sunt micile placeri ale vietii. O cana cu cafea aburinda langa aragazul aprins. O felie cu ultimele resturi de icre. Un hanorac, ce nu imi apartine. Un episod din serialul care ma aduce laolalta cu societatea sictirita si superficiala din zilele noastre. Dar eu ma bucur, pentru ca am reusit sa simt. Am reusit sa ma intristez, si am reusit sa ma bucur intr-un interval atat de mic de timp incat am impresia ca viata se intinde intr-o dimensiune peste puterea noastra de perceptie.

Ma bucur atat de mult pentru ca pot, sa mai plang la o carte, sa mai plang la un serial, sa supar pe lucruri trecatoare si sa fiu atat de fericita pentru un lucru atat de marunt, mesajul de la parintii mei: "Firul alb al sanatatii, cel rosu al norocului sa se uneasca cu aurul vietii tale, azi si totdeauna! Asta e martisorul de la M B"

Aceasta dimineata de 1 Martie este a mea...

P.S. Oaia aia e cel mai shmeker martisor, si zic asta pentru ca fastaceala ta cand mi-ai dat-o a fost priceless.

joi, 23 februarie 2012

Din vintre cuvinte

Acolo unde culorile se transforma in cristale impalpabile,
Si unde cainii latra caci comunicarea lor este muzica oamenilor,
Unde apele se despart si se impart in fire instabile
Acolo imi paseste sufletul pe covoare persane zburatoare.

Acolo voi ceda tentatiei si ma voi darui
Caci viata mea este o adunare de cadouri
Iar ingerii, stiu ca imi vor mirui
Fruntea, cu fire de curgatoare, riduri.

Infige-mi un pumnal in inima, pentru ca
Odata ce ai intrat in ea esti parte din mine,
Si nu, in veci nu voi putea tolera
Sa nu imi starpesti si ultima farama de umanitate.

Caci spiritul meu tanjeste dupa libertate.
Numai tu, poti sa mi-o oferi si astept sa mi te alaturi in delasarea
Pacatoasa pe care o putem simti si impartasii
Vinovatilor de pretutindeni.


Sa iubim, sa ne daruim, sa ne chinuim si sa ne oferim
Placerii

sâmbătă, 18 februarie 2012

Cu usa pe jumatate deschisa

Incet ma inchid in mine, cat mai mult cat mai adanc, ma transform intr-o persoana realista. Se pare ca perioada de tanar boem si visator se stinge clipa dupa clipa. Oare o sa incep sa ma comport mecanic cu oricine? Oare o sa raman rece si inabordabila si nu o sa imi mai dau seama daca trebuie sau nu sa ma deschid unei persoane?

Riscurile. Imi vine din ce in ce mai greu sa risc sa ma deschid. E ca si cum lumea nu merita sa imi afle adancurile sufletului, pentru ca nu are rost sa ma mai ofer pe tava. Ce conteaza ca noaptea imbratisez un ursulet alb si pufos si il sugrum pana in zorii diminetii? E mai sigur. Totul e mai sigur cand te atasezi de un obiect. Acum inteleg de ce un caine este cel mai bun prieten al omului, pentru ca tace si sta langa tine. Tot ce trebuie sa faci este sa ii dai de mancare si sa ii arunci jucaria... iti va fi fidel o viata.

Poate ca si oamenii s-au schimbat. Poate ca acum cativa ani un sarut insemna mai mult decat un gest banal. Asa trebuie? Asa sa fie?

„- Mi-a facut placere...
- Si mie...”

Si cand am dat sa ies din masina, m-am intors sa il pup pe obraz, el mi-a raspuns, a intors celalalt obraz, si incet am ajuns sa ne sarutam. Ne-am sarutat, ne-am atins fetele... Am coborat din masina si am plecat.

Aceste gesturi par banale, e ca si cum m-as saruta cu oricine ies la un ceai intr-o sambata dupamiaza. Este mult prea usor sa obtii lucrurile astea, si pentru ca este usor sa le obtii, nu cauti nimic mai mult decat sa savurezi clipa. Pentru ca suntem prea ocupati cu viata sociala si cariera, nu mai avem timp de sentimente.

Asa ca nu as vrea sa cad in banal si nu am sa va spun ca stun acasa, singura, cu un pahar de whisky si cola (pentru ca imi face rau la bila daca beau gol), privind la tv si gandindu-ma la viata pe care o duc. Incerc sa par fericita, sa ma conving zambind la catelul caruia ii arunc jucaria, insa inca nu ma pot ascunde de adevaratele mele sentimente.

Dar pot sa le ascund de ceilalti...